— Fostul, — îl corectă Andreea și se îndreptă spre dulap.
Scoase o geantă sport mare și începu să pună în ea lucrurile Doinei. Tricouri, halate, fuste — totul intra fără să mai fie împăturit.
— Ai înnebunit?! — strigă Mihai. — Oprește-te imediat!
Andreea nu răspunse. Scoase papucii soacrei de sub canapea și îi aruncă deasupra hainelor. Doina se agita prin cameră, încercând să scoată lucrurile înapoi.
— Draga mea, liniștește-te! — glasul îi tremura de indignare. — Suntem o familie!
— Familie? — Andreea se întoarse brusc spre ea. — Într-o familie adevărată nu arunci la gunoi fotografiile din copilărie ale unui om!
Doina se retrase spre perete.
Mihai încercă să-i smulgă geanta din mână, însă Andreea se feri.
— Mama mea s-a sacrificat toată viața pentru copiii ei! — striga el. — Iar tu o dai acum afară ca pe o străină!
— Cinci ani am suportat felul în care vă purtați cu mine, — spuse Andreea, trăgând fermoarul genții burdușite. — Iar în ultimele trei luni mi-a fost teamă să merg prin propriul apartament ca să nu deranjez pe cineva!
Apoi intră în dormitor după lucrurile lui Mihai. Cămășile, blugii și puloverele lui ajunseră, unul după altul, într-o a doua geantă. El o urmărea pas cu pas.
— Revino-ți! — o prinse de braț. — Unde vrei să mergem acum?
— Nu mai este problema mea, — Andreea își eliberă mâna. — Mergeți la Radu.
— La Radu nu e deloc loc! — strigă Doina din sufragerie. — Au copil mic!
— Iar aici locuiesc eu! — răspunse Andreea, ieșind din dormitor cu cele două genți pline.
Le puse lângă ușa de la intrare. Apoi se întoarse după încălțăminte, trusa de cosmetice a Doinei și mărunțișurile lăsate pe noptieră.
— O să regreți! — striga Mihai în timp ce își punea geaca. — O să rămâi singură și după aceea tot tu o să vii târâș, rugându-mă să mă întorc!
Andreea deschise larg ușa fără să-i răspundă.
Doina plângea pe înfundate, îndesând ultimele lucruri într-o pungă de plastic.
— Draga mea, mai gândește-te, — spuse ea rugător. — Unde să ne ducem acum?
— Acolo unde locuiați înainte să veniți aici, — răspunse Andreea liniștit.
Mihai ridică geanta lui și porni spre ieșire. Ajuns în prag, se întoarse brusc. Fața îi era schimonosită de furie.
Doina ieși ultima, trăgând după ea câteva sacoșe. Pe palier se opri și o privi pe Andreea.
— Nerecunoscătoareo! — strigă înainte să plece. — Noi doar binele ți l-am vrut!
Andreea închise ușa.
Roti cheia de două ori și puse lanțul. O vreme, de pe palier se mai auziră vocile lor indignate, pași grei și zgomotul ușilor liftului.
Apoi se făcu liniște.
Andreea rămase cu spatele lipit de ușă și își auzi doar respirația. Pentru prima dată după multe luni, televizorul nu urla în sufragerie și canapeaua nu mai scârțâia sub greutatea soacrei.
Intră în cameră.
Întoarse canapeaua la locul ei, mută televizorul unde fusese înainte și aduse plantele de pe balcon. Așeză ghivecele, unul câte unul, pe pervazuri.
Apoi se așeză și luă cu grijă albumul pe care îl salvase din gunoi.
Începu să întoarcă paginile: prima zi de școală, aniversarea la care avusese cinci lumânări pe tort, serbarea de la grădiniță.
Și, fără să se aștepte, izbucni în râs.
La început încet, aproape fără sunet. Apoi tot mai tare. Râsul se transformă în plâns de ușurare, iar după câteva clipe se întoarse iar în râs.
Andreea plângea și râdea deopotrivă, ținând strâns la piept vechiul album.
Casa ei îi aparținea din nou.
Numai ei.