Atunci înțelese limpede că nu mai voia să înceapă un alt sezon. Nu mai voia să caute meșteri. Nu mai voia să audă încă o dată „văd eu cum stau cu serviciul”. Nu mai voia să care în fiecare vineri cumpărături pentru opt persoane.
A doua zi îl sună pe agentul imobiliar.
Primii interesați încercară să scadă prețul aproape la jumătate. Celor care veniră după ei nu le plăcu drumul. Un al treilea cuplu măsură camerele cu ruleta, se uită în magazie și promise că se va gândi. Apoi apărură Cristina și Andrei, împreună cu cei doi copii ai lor, elevi.
Încă de la poartă, Cristina începu să spună cu voce tare unde ar putea fi plantată zmeura. Andrei se duse direct să verifice pompa. Copiii descoperiră leagănul prins de nuc și, într-un minut, se certau deja cine avea să se dea primul.
Elena îi privea și, fără să vrea, îi văzu pe Mihai și Simona așa cum fuseseră cu treizeci de ani în urmă. Nu mai încercă să negocieze prețul.
Lăsă aproape toată mobila noilor proprietari. Luă cu ea fotografiile familiei, actele, uneltele lui Ion și câteva cutii cu lucruri de care nu se putea despărți. Înainte să predea cheile, scoase un cuțit și decupă cu grijă fâșia de tapet pe care erau semnele înălțimii copiilor. O rulă și o puse în geantă.
O parte din bani o depuse într-un cont de economii. Apoi deschise site-ul cu anunțuri pentru locuințe de închiriat la mare.
Nu mai avusese o vacanță adevărată la malul mării de foarte mult timp. Nu voia să plece pentru o săptămână la hotel, unde primele trei zile treceau cu acomodarea, iar ultimele două cu făcutul bagajelor. Voia să se trezească atunci când se odihnea, să meargă fără grabă după fructe proaspete, să ajungă la apă ori de câte ori avea chef și să nu fie obligată să se grăbească nicăieri. Pentru prima dată după mulți ani, vara care venea urma să fie numai a ei.
Găsi un apartament mic, la un sfert de oră de plajă, și îl închirie până la sfârșitul lui august. Nici de data aceasta nu le spuse copiilor. Nu pentru că ar fi vrut să se răzbune. Pur și simplu, pentru prima oară, nu mai simțea nevoia să-și discute alegerea și să asculte obiecțiile altora.
Mihai o sună seara, când soarele cobora spre mare. De data aceasta vorbea mult mai liniștit decât dimineață.
— Mamă, hai să vorbim normal.
— Hai.
— Nu înțeleg de ce a trebuit să ascunzi totul de noi.
— Pentru că știam dinainte cum va suna discuția. Cam așa cum a sunat astăzi.
— Dar puteai să ne anunți.
— De ce?
Mihai se gândi.
— Ca să știm.
— Acum știți.
Se lăsă din nou tăcerea. În cele din urmă, fiul spuse lucrul pentru care, probabil, sunase:
— De fapt, aveam niște planuri pentru casa aceea.
Elena se opri pe promenadă.
— Ce fel de planuri?
— Pentru mai târziu. Mă gândeam că, atunci când copiii vor crește, vom merge mai des acolo. Poate, într-o zi, aș fi păstrat-o pentru mine.
— Cine ți-a promis că va fi a ta?
— Nimeni. Dar era logic.
— Pentru cine?
— Mamă, doar nu trebuia să ajungă la niște străini!
— Mihai, ți-ai făcut planuri cu proprietatea mea, deși n-ai putut veni nici măcar să mă ajuți să demontez sera.
— Ai vândut casa din cauza unei singure discuții?
— Discuția aceea nu a fost singura. Vrei să-ți amintesc?
— Ce să-mi amintești?
— Acum doi ani, în aprilie, după iarnă, lângă gard era o grămadă uriașă de crengi. Mi-ai spus că mașina era la reparat. În mai trebuiau urcate niște scânduri în pod și din nou n-ai putut veni. În octombrie ți-am cerut să pregătești curtea pentru iarnă. Nici măcar nu mi-ai răspuns, dar două zile mai târziu ai sunat să întrebi dacă mai aveam untură. Primăvara trecută a fost iar „văd eu cum stau cu serviciul”. Iar Simona a avut socrii, antrenamente și același „săptămâna viitoare”. Mai continui?
La celălalt capăt nu se mai auzea nimic.
— În ultimii trei ani ai venit de două ori să ajuți, spuse Elena cu glas egal. Prima dată ai vrut să iei drujba tatălui tău, fiindcă aveai nevoie de ea. A doua oară ai venit numai după ce Ioana te-a făcut să te simți prost. Simona a ajutat o singură dată. Zilele cu grătar nu le pun la socoteală — au fost atât de multe, încât e ușor să le încurci.
— Chiar ții minte toate astea?
— Dragul meu, îmi amintesc și cu ce cămașă ai mers în prima zi de școală. Chiar crezi că am uitat de câte ori v-am cerut ajutorul și am fost refuzată?
Mihai nu mai avu ce să spună. Își luă rămas-bun stângaci și închise.
Aproape de ora zece seara, Simona îi trimise un mesaj: „Pot să te sun?”
— Mihai mi-a povestit tot, începu ea cu grijă. Mamă, sincer, nu-mi aminteam că ne-ai rugat de atâtea ori.
— Știu.
— De unde știi?
— Cel care refuză uită a doua zi. Cel refuzat poate ține minte ani întregi. De cele mai multe ori, așa se întâmplă.
Simona oftă.
— Probabil ne-am obișnuit ca la casă toate să se rezolve cumva singure.
Elena nu răspunse. Era prima frază rațională pe care o auzise în acea zi și o lăsă să rămână între ele.
— Și, până la urmă, cu cât ai vândut-o? întrebă fiica, incapabilă să se abțină.
Mama izbucni în râs.
— Nu renunți.
— Sunt doar curioasă!
— Cu o sumă bună. O parte am pus-o în depozit, iar restul este deocamdată în cont.