— Vrei să cumperi ceva? Poate un apartament la mare?
— Poate.
— Te mai întorci?
— Poate.
— Cu tine este imposibil să vorbești!
— Ba se poate. Răspund detaliat la fiecare întrebare.
— O faci intenționat.
— Doar puțin.
Vara se întinse în fața Elenei ca un prosop mare, așternut pe nisipul cald.
Dimineața mergea la piață după caise și cartofi noi. Apoi se ducea la mare, înainte ca soarele să devină prea puternic. După-amiaza citea pe balcon, cu fața umbrită de borurile pălăriei de paie.
În blocul vecin o cunoscu pe Mariana, o femeie venită și ea din altă parte, vorbăreață și mereu cu o umbrelă cu buline. Începură să meargă împreună în excursii: vizitară farul, văzură lacurile sărate și făcură o plimbare cu barca într-o seară.
Pentru prima dată după mulți ani, Elena se trezea sâmbăta fără să-și înșire în minte zeci de treburi urgente. Nu exista iarba care trebuia cosită. Nu trebuia verificat acoperișul după ploaie. Nu mai aștepta copii care promiteau să vină la zece dimineața și apăreau după prânz.
Într-o seară, telefonul îi afișă un mesaj de la un număr necunoscut. Era însoțit de o fotografie. De-a lungul gardului se vedea un rând de tufe tinere, iar în fundul curții doi copii se dădeau în leagănul vechi.
„Doamnă Elena, bună ziua! Sunt Cristina. Zmeura s-a prins! Am păstrat leagănul, iar copiii aproape că nu mai coboară din el. Vă mulțumim mult.”
Elena privi fotografia mult timp, apoi răspunse:
„Schimbați funiile la fiecare trei ani. Soțul meu făcea întotdeauna așa.”
În iulie, Mihai veni cu familia pentru o săptămână. Închiriaseră o cameră nu departe de apartamentul mamei. În prima seară se întâlniră cu toții la o cafenea. Nepoții povesteau unul peste altul cine înotase mai departe, iar Ioana le arăta fotografii pe telefon. După cină, Elena și Mihai plecară singuri să se plimbe pe lângă mare.
— Mamă, atunci m-am enervat degeaba.
Mihai mersese câteva clipe în tăcere.
— Chiar credeam că, într-o zi, casa va fi a mea. Ca o amintire de la tata.
— Atunci de ce nu mi-ai spus niciodată?
— La ce bun? Mi se părea că era de la sine înțeles.
— Asta a fost problema, observă Elena. Tuturor vi se părea că lucrurile sunt evidente. Numai pe mine nu m-a întrebat nimeni.
A doua zi veni și Simona cu Darius. Închiriase un apartament mai departe de centru și se plânse imediat de prețuri.
— Îți dai seama cât cer aici pentru un apartament decent cu două camere?
— Îmi dau seama.
— De ce zâmbești?
— Doar puțin.
Simona începu și ea să râdă.
În ultima seară, cei trei stăteau pe veranda deschisă a unei cafenele. Mihai roti paharul între degete, apoi întrebă cu grijă:
— Mamă, ai hotărât ce vei face mai departe?
— După august mă întorc acasă.
— Și după aceea?
— După aceea vine toamna.
— Mamă…
— Întreabă despre bani, îl lămuri Simona.
— Am înțeles, spuse Elena. Deocamdată nu am decis nimic.
— Poate totuși cumperi un apartament aici? întrebă fiica.
— Poate.
— Iar apartamentul din oraș nu vrei să-l vinzi?
Mihai ridică repede ambele mâini.
— Gata, tac!
Elena se uită la el și izbucni în râs.
— Ai învățat.
— Foarte repede, mormăi fiul.
Atunci Elena le spuse lucrul pe care îl ținuse ascuns de la începutul verii:
— Acasă, în hol, am două cutii. Pe una scrie „Mihai”, pe cealaltă „Simona”. În ele sunt diplomele voastre din școală, desene și fotografii de la casă. Uneltele tatălui vostru sunt tot în cutia ta, Mihai. Toate, în afară de drujbă — pe aceea ai luat-o de mult. Iar fâșia aceasta am adus-o pentru amândoi.
Scoase din geantă bucata de tapet rulată.
Simona o desfăcu prima. Pe hârtie se vedeau liniile făcute cu creionul, datele și notițele scrise de mâna tatălui lor: „Mihai — 1996”, „Simo — 1996”, „Mihai — 1999”, „Simo — 1999”.
Fiica rămase multă vreme tăcută, apoi își întoarse privirea spre mare. Mihai luă fâșia, trecu ușor cu degetul peste cea mai înaltă linie și nu spuse nimic. Doar împinse paharul mai departe.
În douăzeci și opt august, Elena se trezi înainte să sune alarma. Valiza era lângă ușă, iar pe masă se aflau cheile pe care trebuia să le înapoieze proprietarei. Aerul de afară era mai rece decât în iulie, iar marea îndepărtată strălucea atât de puternic, de parcă voia să i se arate pentru ultima dată în toată frumusețea ei.
Își făcu o cafea și ieși pe balcon. Telefonul stătea alături. Pe ecran nu exista nicio fotografie cu o copertină care curgea. Nimeni nu întreba dacă apucase să cumpere gaz pentru weekend.
Venise un singur mesaj, trimis de Mihai în toiul nopții:
„Mamă, când te întorci, spune-mi ce trebuie făcut în apartament. Vin eu. Nu va trebui să-mi amintești.”
Elena îl citi de două ori, zâmbi și răspunse fără grabă:
„Voi vedea cum stau cu serviciul.”
Trimise mesajul și își termină cafeaua. Apoi adăugă:
„Glumesc. Vino sâmbătă la zece. Și să fie chiar zece, dragul meu, nu după prânz.”
După aceea, Elena coborî spre mare ca să-și ia rămas-bun.