Când Ion murise, copiii locuiau deja separat. În primele luni veniseră des: sortaseră lucrurile din magazia tatălui, aruncaseră vechiturile și uneori rămăseseră peste noapte. Apoi viața obișnuită îi prinsese din nou pe fiecare în altă parte. Mihai avea serviciu, Ioana și doi copii. Simona avea serviciu, Cătălin și băiatul lor, Darius. Fiecare avea propriile griji, weekenduri ocupate și planuri.
Casa rămăsese a Elenei. În întregime, cu toate construcțiile, pomii și fiecare cui bătut de soțul ei.
Munca de primăvară începea acolo cu mult înainte de deschiderea sezonului. După iarnă, curtea arăta de parcă cineva hotărâse să-i pună răbdarea la încercare. O scândură se desprindea de pe trepte, jgheabul începea să curgă, aleile se acopereau cu frunze vechi, iar cutiile din magazie prindeau umezeală. Trebuia verificată pompa, strânse crengile rupte de vânt și vopsită din nou banca.
În fiecare aprilie îi ruga pe copii să o ajute. Nu pentru toate weekendurile și nici în fiecare săptămână. Avea nevoie doar de o zi. Uneori de două.
Mihai promitea, de regulă, că va vedea cum stă cu serviciul. Apoi, chiar în sâmbăta stabilită, apărea inevitabil ceva urgent la mașină. Simona accepta mai ușor:
— Sigur, mamă, venim.
Dar vineri seara trimitea întotdeauna câte un mesaj: „Darius are antrenament” sau „Am promis deja că mergem la părinții lui Cătălin”. Până venea următorul weekend, Elena reușea să facă singură jumătate dintre treburi.
În primii ani se supărase. Apoi renunțase să mai aștepte și începuse să cheme oameni. Un meșter repara treptele, altul întărea acoperișul verandei, iar un al treilea curăța prunii. Fiecare lucrare nu costa prea mult, însă casa știa să adune cheltuielile puțin câte puțin. Toamna, suma finală nu mai era deloc neînsemnată.
Vara, însă, totul se schimba.
— Mamă, venim sâmbătă! Cu copiii. Și Vera cu soțul ei trec pe la noi pentru câteva ore.
„Pentru câteva ore” însemna de obicei de la prânz până târziu în noapte. La mijlocul săptămânii o suna Simona:
— Poate să stea Darius la tine cinci zile? Tabăra începe abia lunea viitoare.
Elena accepta, iar cu nepotul îi era drag. Dar trebuia să-l hrănească, să-i spele hainele și să fie atentă să nu-și petreacă toate zilele la băieții din vecini.
Când venea toată familia, casa se umplea în câteva minute de genți, papuci, prosoape și încărcătoare. Abia intra pe ușă, Mihai întreba:
— Avem gaz?
Mama cumpăra butelia din timp. Simona voia imediat să știe dacă era apă caldă. Era. Lenjeria curată îi aștepta, frigiderul mergea, facturile erau plătite. Dacă pompa se strica, nimeni nu observa: Elena găsea în tăcere un meșter și organiza reparația.
Îi privea pe Mihai cum aprinde grătarul, pe Simona cum taie roșiile și le așază pe masă, pe nepoți cum sar în jurul leagănului vechi și se convingea că pentru asemenea zile toate eforturile merită. Nu pentru dovlecei și castraveți continua ea să se țină de casă.
Toamna trecută, însă, ceva se rupsese înăuntrul ei.
Sera se înclinase grav, arcurile metalice erau ruginite, iar unele îmbinări mai rezistau doar printr-un miracol. Elena hotărâse să nu o mai repare, ci să o demonteze complet.
— Poți să vii sâmbătă? îl întrebă pe Mihai. Singură nu mă descurc cu fiarele astea.
— Mamă, cheamă niște oameni.
— Bine, îi chem. Plătești tu jumătate?
Fiul râse.
— De ce aș plăti eu?
— Pentru că vara folosiți sera asta cel puțin la fel de mult ca mine. Castraveții ajung, nu știu cum, mereu în borcanele voastre.
— Mamă, casa e a ta. Tu ai ales să te ocupi de ea.
În aceeași seară, Elena o sună pe Simona. O rugă să vină măcar câteva ore, ca să strângă bucătăria de vară și să pună lucrurile la adăpost înainte de iarnă.
— Mamă, muncim toată săptămâna. Și noi vrem să ne odihnim.
— Și eu vreau să mă odihnesc.
— Atunci nu mai cultiva atâtea legume. Să te ocupi de teren a fost alegerea ta.
Elena reținu acel cuvânt: „ta”.
Nu pentru că se simțise jignită. Ci pentru că, pentru prima dată, auzise în el o definiție perfectă a situației. Casa ei. Alegerea ei. Cheltuielile ei. Spatele ei obosit.
Doi bărbați angajați demontară sera într-o jumătate de zi. Elena îi plăti, închise apa, încuiă casa și se întoarse în oraș.
În alți ani, încă din februarie lipea pe frigider o listă cu lucrările de primăvară: vopsea pentru bancă, verificarea pompei, comandarea gazului, controlul acoperișului după zăpadă. În anul acela, foaia rămase albă.
Într-o seară de martie, stătea la calculator și deschise întâmplător un site cu anunțuri. Mai întâi verifică prețurile terenurilor din zona lor, apoi compară ofertele pentru case asemănătoare. După o săptămână chemă un evaluator. Copiilor nu le spuse nimic. La început nici măcar sieși nu voia să recunoască faptul că luase deja hotărârea.
În aprilie, Elena merse la casă. Zăpada se topise, lăsând la vedere pământul negru și ud, iar pe acoperișul magaziei zăcea o creangă groasă, ruptă. Trecu încet prin camere, deschise dulapurile și se opri îndelung în dormitorul mic unde dormiseră cândva copiii. Lângă tocul ușii se vedeau încă semnele făcute cu creionul pe tapet, cu care Ion măsura în fiecare vară cât crescuseră fiul și fiica lui.