Dimineața, salariul a intrat la 10:12.
La 10:18 am transferat aproape toată suma disponibilă pentru rambursarea anticipată a creditului ipotecar.
La 10:21 banca a confirmat plata.
Am privit ecranul și am simțit o liniște ciudată.
Pentru prima dată după multe săptămâni, banii mei ajunseseră exact acolo unde alesesem eu să-i trimit.
După încă patruzeci de minute, Mihai mi-a scris.
„Ioana, salut. Andrei a spus că astăzi achiți restanța. Îți trimit aici numărul contului.”
Imediat după mesaj a venit o fotografie cu un tabel.
Același tabel.
Doar că, lângă numele meu, apăruse o mențiune suplimentară:
„Confirmat”.
Am privit mult timp acel singur cuvânt.
Confirmat.
De cine?
Nu de mine.
I-am răspuns:
„Nu am confirmat niciun transfer.”
După o secundă, Mihai m-a sunat.
— Ioana, ce s-a întâmplat?
— Nimic.
— Cum adică? Andrei a spus că ați rezolvat totul.
— Andrei a hotărât totul singur.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea.
— Ascultă, mie chiar îmi este greu acum. Este doar o situație temporară. Vând utilajele și îți dau totul înapoi.
— Când?
— Păi…
— În ce lună?
— Nu pot spune exact. Acum este complicat.
— Atunci scrie o declarație. Treci suma și termenul de restituire.
Mihai a râs.
— Vorbești serios? Ce declarație? Doar suntem familie.
Am închis ochii.
Din nou cuvântul acela.
— Atunci de ce datoria familiei este doar creditul tău, iar ipoteca mea nu interesează pe nimeni?
Tonul lui s-a schimbat imediat.
— Tu ai apartament. Ai și serviciu. Eu am pierdut totul.
— Apartamentul nu mi l-a făcut nimeni cadou.
— Doamne, nu poți fi chiar atât de calculată.
— Ba pot. Mai ales atunci când banii mei au fost împărțiți fără să fiu întrebată.
— Andrei și-a dat cuvântul pentru tine.
— Andrei nu are dreptul să garanteze cu banii mei.
Mihai a expirat apăsat.
— Am înțeles. Pur și simplu îți pare rău să-i dai.
— Da. Îmi pare rău să dau banii câștigați de mine.
A aruncat, cu dispreț:
— Egoistă.
Apoi a închis.
După cinci minute am primit un mesaj de la Andrei:
„Nu transfera nimic și nu întreprinde nimic. Vorbim diseară.”
L-am citit de două ori.
Mai ales prima parte.
„Nu întreprinde nimic.”
De parcă aș fi fost o angajată care încălcase ordinul unui director.
Am fotografiat confirmarea plății pentru ipotecă.
După aceea am deschis aplicația de livrări și am comandat o mașină pentru mutat, pentru dimineața următoare.
Andrei a ajuns acasă înaintea mea.
Mă aștepta în bucătărie.
— Unde sunt banii?
Am pus chitanța bancară în fața lui.
A citit-o.
Apoi a mai citit-o o dată.
— I-ai transferat pentru credit?
— Da.
— Anulează.
— Nu se poate.
— Sună la bancă!
— Operațiunea a fost executată.
S-a ridicat brusc.
— Îți dai seama ce ai făcut?!
— Mi-am redus datoria.
— Lui Mihai i se va calcula penalizare mâine!
— Atunci să discute Mihai cu banca.
— Eu mi-am dat cuvântul!
— Cuvântul tău. Nu al meu.
Andrei a smuls chitanța de pe masă.
— Suntem soț și soție!
Am scos contractul de căsătorie.
— Iată documentul pe care chiar tu ai insistat să-l semnăm.
A aruncat o privire spre acte.
— Ce legătură are contractul?
— Are legătură cu faptul că, atunci când era vorba despre apartamentul, afacerea și conturile tale, cereai să fie respectată fiecare literă.
— Este cu totul altceva!
— De ce?
— Pentru că acum vorbim despre familie!
Am zâmbit fără veselie.
— O familie interesantă. Bunurile tale sunt personale, dar banii mei devin ai familiei.
Andrei a tăcut.
Îl vedeam auzind pentru prima oară lucrurile din afară.
Dar îi era prea greu să recunoască ceea ce devenise evident.
— Contractul poate fi modificat — a spus după câteva clipe.
— Poate.
Chipul i s-a luminat.
— Exact.
— Dacă îl semnează amândoi.
Expresia lui s-a schimbat.
— Tu nu vei semna?
— Nu.
Câteva secunde m-a privit fără să clipească.
Apoi l-a sunat pe Mihai.
Discuția s-a transformat foarte repede într-o ceartă.
Mihai țipa că Andrei îl pusese într-o situație imposibilă.
Andrei îi cerea să reducă imediat prețul utilajelor.
Mihai răspundea că nu avea de gând să-și vândă echipamentele pe nimic.
— Atunci de unde vrei să scoți banii?! — a izbucnit Andrei.
Mihai i-a răspuns:
— Ai spus că va plăti Ioana!
Stăteam în pragul bucătăriei.
Și atunci am înțeles definitiv: niciunul dintre ei nu mă considerase vreodată parte din discuție.
Pentru ei eram doar un rând într-un tabel.
O sursă de bani.
O anexă convenabilă la cardul de salariu.
Când conversația s-a încheiat, Andrei și-a lăsat telefonul pe masă.
— Acum nimeni nu este mulțumit.
— Cel puțin acum totul este sincer.
— Ce vrei să spui?
M-am dus în dormitor și am scos valiza.
Andrei a venit după mine.
— Unde pleci?
— Acasă.
— Dar ești deja acasă.
— Nu.
Am deschis dulapul.
— Casa mea este în altă parte.
Fața lui s-a lungit.
Apartamentul meu cu o cameră era încă mobilat complet. Nu-l dădusem niciodată în chirie tocmai pentru că voiam să păstrez un loc care să-mi aparțină numai mie.
Andrei obișnuia să râdă:
— De ce să plătești ipotecă pentru un apartament în care nu locuiește nimeni?
Acum știam de ce.
— Din cauza asta ai hotărât să pleci?
— Nu.
Mi-am pus hainele în valiză.