— Nu plec din cauza banilor.
— Atunci din cauza a ce?
M-am întors spre el.
— Pentru că ai trecut trei luni din viața mea într-un tabel și nu m-ai întrebat nici măcar o dată.
A vrut să spună ceva.
Am continuat:
— Pentru că i-ai promis fratelui tău banii mei, ca și cum ar fi fost ai tăi. Pentru că, după ce am refuzat, nu ți-ai cerut scuze, ci mi-ai poruncit să nu întreprind nimic.
Andrei a râs nervos.
— Vei sta separat câteva zile și te vei întoarce.
— Nu.
— Ioana, termină cu spectacolul ăsta.
Am scos din mapă încă o foaie.
— Cererea de divorț este pregătită.
A încetat să mai zâmbească.
— Glumești.
— Mâine o depun.
— Din cauza a cincisprezece mii de lei?
Am clătinat din cap.
— Încă mai crezi că problema este suma.
S-a așezat pe marginea patului.
Pentru prima dată în seara aceea nu mai părea furios.
Părea dezorientat.
— Eu doar am vrut să-mi ajut fratele.
— Atunci trebuia să-l ajuți cu banii tăi.
— Am dat aproape tot ce aveam.
— Știu.
— Și ce trebuia să fac?
— Să mă întrebi.
A tăcut.
— Era suficientă o singură propoziție, Andrei. „Ioana, am intrat într-o situație dificilă, mă poți ajuta?” Aș fi măcar luat în calcul posibilitatea.
— Și m-ai fi ajutat?
— Acum nu mai contează.
În dimineața următoare au venit oamenii pentru mutat.
Am luat doar lucrurile mele.
Cărțile.
Laptopul.
Aparatul de cafea.
Hainele.
Câteva tablouri cumpărate de mine înainte de nuntă.
Chitanțele și extrasele bancare erau puse alături.
Andrei se plimba dintr-o cameră în alta fără să spună nimic.
Când ultima cutie a ajuns lângă ușă, s-a auzit soneria.
În prag stătea Mihai.
— Chiar pleci? — m-a întrebat.
— Chiar plec.
— Din cauza mea?
— Nu.
M-am uitat la cei doi frați.
— Plec din cauza faptului că voi doi ați hotărât că puteți dispune după bunul plac de o a treia persoană.
Mihai s-a încruntat.
— Dar eu ce fac acum?
Aproape că am râs.
Chiar și atunci.
Chiar în momentul acela, principala lui grijă era tot rata pe care trebuia să o plătească.
Andrei mi-a răspuns în locul meu:
— Vinzi utilajele.
— La prețul ăsta?!
— La prețul pe care ți-l oferă cineva.
Mihai a pălit.
— Dar tu ai spus…
Andrei l-a întrerupt:
— Am spus multe lucruri.
Mi-am luat geanta.
I-am întins lui Andrei cheia.
— Ai grijă de tine.
A strâns cheia în palmă.
— Chiar vei depune cererea?
I-am arătat telefonul.
Cererea fusese deja trimisă.
Câteva secunde a privit ecranul.
Apoi a întrebat încet:
— Asta e tot?
M-am uitat la apartamentul în care locuisem aproape nouă ani.
Cândva crezusem că cel mai cumplit lucru care mi s-ar putea întâmpla era să-mi pierd familia.
Acum înțelegeam altceva.
Mai înfricoșător este să te pierzi pe tine încercând să păstrezi familia cu orice preț.
— Da, Andrei. Asta e tot.
După trei luni, divorțul a fost pronunțat.
Mihai a vândut, până la urmă, două utilaje cu mult mai puțini bani decât își dorise, a negociat cu banca o restructurare și s-a angajat ca șef de producție la o mică firmă de mobilă.
Se dovedise că exista o soluție și fără salariile mele.
Andrei mi-a scris o singură dată.
„Am înțeles că trebuia să te întreb.”
Am privit mult timp mesajul.
Apoi i-am răspuns:
„Nu trebuia doar să întrebi. Trebuia să fii capabil să auzi și răspunsul.”
Nu ne-am mai scris niciodată.
După încă șase luni am făcut o nouă rambursare anticipată consistentă.
În aplicația bancară a apărut o altă dată pentru achitarea integrală a creditului — cu aproape trei ani mai devreme decât termenul inițial.
În acea seară stăteam în bucătăria micului meu apartament.
Pe pervaz era o floare.
Pe aragaz fierbea ceainicul.
În cameră mai erau multe lucruri pe care voiam să le schimb.
Dar, pentru prima dată după multă vreme, tot ce mă înconjura fusese ales de mine.
Am deschis fotografia veche a foii cu tabelul.
„Ioana — august, septembrie, octombrie”.
Trei luni din viața mea pe care cineva hotărâse cândva să le cheltuiască fără permisiunea mea.
Am șters fotografia.
Apoi am închis telefonul și m-am apropiat de fereastră.
Nu mai trebuia să explic nimănui pe ce îmi cheltuiam banii.
Încotro mergeam.
Ce alegeam.
Și cui îi aparținea viața mea.
Pentru că acum răspunsul era simplu.
Îmi aparținea mie.