— Mâine intră salariul? — m-a întrebat Andrei, continuând să privească ecranul telefonului.
Am așezat ceașca pe masă.
— Ar trebui.
— Perfect. Atunci îl transferi imediat lui Mihai.
A rostit fraza cu o naturalețe desăvârșită, ca și cum mi-ar fi cerut să cumpăr pâine la întoarcerea spre casă.
— Ce anume să-i transfer?
Andrei și-a ridicat, în sfârșit, privirea spre mine.
— Salariul.
Am zâmbit fără să vreau.
Pentru o clipă am crezut că nu auzisem bine.
— Ce parte?
— Tot.
A scos dintr-o mapă o foaie și a pus-o în fața mea.
Pe hârtie era desenat cu grijă un tabel.
Trei luni.
August.
Septembrie.
Octombrie.
Lângă fiecare lună apărea numele meu: „Ioana”.
În dreptul lor erau trecute niște sume.
Salariile pe care urma să le primesc.
La final, cu cifre mari, era notată datoria fratelui mai mic al lui Andrei, Mihai — aproape o sută cincizeci de mii de lei.
Mi-am ridicat încet ochii.
— Vorbești serios?
— Cât se poate de serios.
— Mi-ai împărțit salariile pe trei luni înainte?
— Nu dramatiza. Mihai trece printr-o perioadă grea.
Cu șase luni în urmă, Mihai deschisese un atelier de mobilă. La început le povestise tuturor că, într-un an, va angaja douăzeci de oameni și va ajunge să livreze bucătării în jumătate de oraș.
Patru luni mai târziu, atelierul se închisese.
Rămăseseră creditul pentru utilaje, chiria, datoriile față de furnizori și câteva mașini pe care Mihai refuza categoric să le vândă mai ieftin decât le cumpărase.
— Dacă le vinde acum, va pierde o grămadă de bani, spunea Andrei.
— Iar dacă îi plătesc eu creditul timp de trei luni, banii îi pierd cine?
Andrei s-a încruntat.
— Nu pierzi nimic. Îți ajuți familia.
Asta era.
Cuvântul cu care, în ultimele săptămâni, justificau absolut orice.
Familie.
Când Mihai a avut nevoie de bani — familie.
Când soția lui a plecat la mama ei — familie.
Când Andrei a scos douăzeci de mii de lei din contul său de economii și i i-a dat fratelui — familie.
Dar, cu patru ani în urmă, când îmi cumpăram propriul apartament și l-am rugat pe Andrei să mă ajute măcar cu o parte din avans, el îmi răspunsese:
— Apartamentul va fi al tău. Prin urmare, tu trebuie să plătești.
Atunci mi se păruse logic.
Mai ales că, cu un an înainte de nuntă, chiar Andrei propusese să semnăm un contract prenupțial.
Avea un apartament primit de la părinți și o mică participație la un service auto.
Voia să fie sigur că, indiferent cum se va termina căsnicia, nimeni nu va putea pretinde nimic din ce era al lui.
Eu am fost de acord.
Veniturile fiecăruia dintre noi rămâneau personale.
Conturile personale rămâneau separate.
Bunurile erau distincte.
Pentru cheltuielile comune transferam lunar aceeași sumă.
Andrei era foarte mândru de „modelul nostru financiar matur”.
Atâta timp cât regulile îl protejau pe el.
Acum, aceleași reguli deveniseră brusc incomode.
— I-am promis deja lui Mihai — a spus.
— Fără să mă întrebi?
— Știam că nu vei refuza.
— Deci nici măcar nu ai considerat necesar să mă consulți.
Andrei a împins foaia deoparte, iritat.
— Ioana, ai un loc de muncă stabil. Apartamentul tău este dat în chirie?
— Nu.
— Exact. Poți să nu mai faci câteva plăți anticipate și gata.
Am rămas nemișcată.
Cu o săptămână înainte, Andrei îmi ceruse să-i arăt graficul creditului ipotecar.
Spusese că vrea să înțeleagă cum va arăta bugetul familiei în toamnă.
Acum totul devenea limpede.
Nu încerca să alcătuiască bugetul familiei.
Calcula cât din banii mei putea lua pentru Mihai.
— De asta m-ai întrebat cât mai am de achitat la credit?
Andrei n-a răspuns.
Tăcerea lui a fost suficientă.
— Cât i-ai promis deja?
— Trei salarii de-ale tale.
— Și dacă nu-i ajung?
— Vom vedea atunci.
„Vom”.
Aproape că am râs.
În mintea lui, „vom vedea” însemna că el va hotărî, iar altcineva va plăti.
— Ți-am trimis deja datele contului lui Mihai — a continuat Andrei. — Mâine, imediat ce intră banii, îi transferi. Are rata scadentă până la ora trei.
— Nu.
M-a privit de parcă rostisem ceva indecent.
— Ce înseamnă „nu”?
— Exact ce ai auzit.
— Eu i-am promis.
— Atunci transferă-i tu.
— Nu mai am bani disponibili!
— Asta este problema ta.
Andrei s-a ridicat brusc.
— De fapt, este problema familiei noastre.
— Nu. Este problema fratelui tău.
— Te porți ca și cum ai fi o străină.
L-am privit.
Și, pentru prima dată în cei nouă ani de căsnicie, m-am întrebat dacă nu cumva exact asta fusesem pentru el de mult timp: o străină.
Pentru că unei persoane apropiate îi ceri părerea.
Cu ea discuți.
Îi lași posibilitatea să aleagă.
Unui străin, în schimb, îi pui pur și simplu nota de plată în față.
În seara aceea n-am mai vrut să mă cert.
Andrei a luat tăcerea mea drept o capitulare.
Chiar s-a înveselit.
Înainte să adoarmă mi-a spus:
— Ai să vezi, peste câteva luni totul va reveni la normal.
Nu i-am răspuns.
După ce a adormit, am scos din dulap mapa cu actele.
Contractul de căsătorie.
Actele apartamentului.
Contractul ipotecar.
Extrasele de cont.
Documentul era cât se poate de clar.
Veniturile mele îmi aparțineau.
Datoriile rudelor lui Andrei nu deveneau ale mele doar pentru că el ținea enorm la fratele său.