Să le mărturisească faptul că Mihai datora bani aproape tuturor din garaj?
Nu putu.
Când musafirii plecară să se plimbe prin parc, Elena își aruncă un pulover pe umeri și urcă la vecina de la etajul trei.
Doamna Doina îi deschise purtând ochelari și ținând în mână un ziar cu rebusuri.
— Doamnă Doina, mi-e îngrozitor de rușine… M-ați putea împrumuta până la pensie? Au venit rudele lui Mihai pe neașteptate și vor să fie primiți cum se cuvine.
Vecina nu răspunse.
Se duse la bufet, scoase portofelul ascuns sub o balerină de porțelan și numără banii.
Apoi îi ținu mâna Elenei într-a ei.
— Sigur că te ajut, draga mea. Dar ascultă sfatul unei femei bătrâne și nepricepute. Dacă unii oameni vin fără să anunțe, cu geamantane uriașe, iar după aceea mai și comandă meniul, înseamnă că nu au venit doar în vizită. Spune-le adevărul.
— Nu pot. Mi-e rușine.
— Nu ție ar trebui să-ți fie rușine, oftă Doina. Dar faci cum crezi. Ține doar ochii bine deschiși.
Seara, masa era plină de farfurii.
Elena pregătise porc la cuptor cu prune uscate, salată de boeuf, hering cu sfeclă și o salată cu ficat.
Cristina mâncă de parcă nu mai văzuse bucate de zile întregi, lăudă gospodina și își mai puse de câteva ori.
Apoi se lăsă pe spătarul scaunului și suspină visătoare.
— Totul a fost foarte bun, Elena. Dar la ceai aș vrea o prăjitură „București”, una adevărată, cu nucă. Doar suntem în oraș.
A doua zi, Elena se întoarse la doamna Doina.
După aceea merse la cofetărie.
Prăjitura costa aproape cât cheltuia ea, de obicei, pe mâncare într-o săptămână întreagă.
Elena ducea cutia mare legată cu o sfoară subțire și se gândea la ghetele de iarnă pentru care pusese bani deoparte încă din primăvară.
Ghetele puteau să mai aștepte.
Seara, Mihai intră în casă radiind.
— Cristina și Dan au hotărât să mai rămână o săptămână! Nu-i minunat?
Elena se sprijini de tocul ușii.
— Mihai dragă, Cristina îl apucase deja pe fratele ei de braț, după canapeaua din bucătărie mă doare spatele îngrozitor. N-am putea să dormim noi în cameră, iar voi să vă mutați în bucătărie? Sunteți acasă, pereții vă ajută.
— Sigur! răspunse Mihai imediat, fără să-și privească soția.
Elena scoase în tăcere lenjeria curată din dulap și schimbă așternuturile patului pentru musafiri.
Patul în care dormise aproape patruzeci de ani.
Canapeaua din bucătărie era într-adevăr cumplit de incomodă.
La mijloc se lăsa în jos, iar unul dintre arcuri îi intra Elenei direct în coastă.
Stătea pe o parte și se străduia să nu se miște.
— Mihai, când pleacă, în sfârșit? șopti ea. Aproape că nu mai avem bani nici pentru pâine. Am împrumutat deja de două ori de la doamna Doina.
— Elena, nu începe iar. Lasă oamenii să mănânce și ei cum trebuie măcar o dată.
Era pe punctul de a-i răspunde, când din cameră se auziră voci înăbușite.
Ușa nu se mai închidea bine încă din perioada în care blocul se lăsase puțin într-o parte.
— Mai trebuie doar să avem puțină răbdare, șoptea Cristina. Joi Mihai semnează totul și apartamentul va fi al nostru. Îl vindem și ne mutăm la București.
— Dar Elena? întrebă Dan, cu voce joasă.
— Ce-i cu Elena? Ea a tăcut toată viața. Va tăcea și acum.
Arcul nu mai apăsa în coasta Elenei.
De fapt, nu mai simțea nimic.
Doar un frig care i se ridica încet de la tălpi spre gât.
Acum înțelesese pentru ce venise acel geamantan uriaș.
Dimineața, imediat ce Cristina și Dan plecară la piață, Elena încuie ușa de la intrare cu ambele yale și se așeză în fața soțului.
— Ce anume urmează să semnezi joi?
La început, Mihai se prefăcu surprins.
Apoi îi întâlni privirea.
Și se pleoști dintr-odată.
Povesti mult, încurcat și fără să-și găsească bine cuvintele.
În primăvară, Cristina îl sunase și îi propusese un „schimb foarte avantajos”.
Apartamentul lor urma să fie schimbat pe casa ei din comună.
O casă cu teren și grădină.
Pe lângă asta, primeau și o diferență de bani.
Tocmai cu acea diferență Mihai intenționa să-și achite toate datoriile.
— O casă cu grădină, Elena… mormăi el. Aer curat. Pământ. M-am gândit că poate ți-ar plăcea.
— Și pe mine când aveai de gând să mă întrebi?
El tăcu.
— Mihai, ei încearcă să ne scoată din propria noastră casă. Înțelegi asta?
Soțul își acoperi fața cu palmele.
Elena privi creștetul lui cărunt și nu mai știa ce simțea mai puternic: furie sau milă.
— Unde este notarul?
Biroul notarial se afla la parterul unui bloc, pe strada Unirii.
Elena ajunse cu o jumătate de oră înainte de ora stabilită.
Cu toate acestea, Cristina și Dan erau deja așezați pe scaunele îmbrăcate în imitație de piele din hol.
— Vai, Elena! Cristina se ridică imediat. Noi am venit doar pentru treburile noastre…
Ușa cabinetului se deschise.
O notarǎ tânără, cu ochelari, le zâmbi politicos.
— Poftiți. Actele sunt pregătite. Mai trebuie doar să semnați.
Elena intră prima.
Se așeză.
Apoi ceru documentele.
Notara o privi ușor nedumerită, dar îi întinse dosarul.
Elena citi rar.
Își plimba degetul peste rânduri, așa cum făcuse cândva cu nepoții, ajutându-i să descifreze primele cuvinte.
Apartamentul din București.