Andrei a ieșit din baie, însoțit de zgomotul discret al roților stativului.
— Sigur ești bine, iubito? m-a întrebat. Ești neobișnuit de palidă.
— Nu am nimic. Sunt doar foarte obosită.
— Vino aici.
A bătut ușor cu palma pe marginea patului.
M-am așezat lângă el.
Mi-a luat iar mâna într-a lui.
A trebuit să-mi încordez întregul corp ca să nu mi-o retrag.
Îl priveam pe bărbatul pe care îl iubisem aproape toată viața.
Pe omul pe care credeam că îl cunosc de douăzeci de ani.
Și, pentru prima dată, am înțeles ceva îngrozitor.
Nu-l cunoscusem niciodată atât de bine pe cât îmi imaginasem.
Andrei a continuat să insiste să mă duc acasă și să mă odihnesc.
De data aceasta l-am ascultat.
Pe hol am zărit aceeași asistentă. Așeza materiale medicale într-un cărucior.
I-a fost suficient să-mi vadă chipul.
A înțeles imediat.
— V-ați uitat.
Am încuviințat fără să rostesc nimic.
— N-am apucat să văd toate actele, am spus în cele din urmă, cu vocea tremurândă. Dar rezultatele arată că Andrei nu are cancer.
Asistenta și-a închis ochii pentru câteva clipe, ca și cum s-ar fi pregătit de multă vreme să audă acele cuvinte.
— Îmi pare rău, a șoptit. Dar trebuia să vedeți singură.
— Mi-ați spus că el și medicul pregătesc ceva.
Am făcut un pas spre ea.
— Ce altceva mai știți?
A clătinat din cap.
— Nimic sigur.
A ezitat, după care a continuat și mai încet:
— Lucrez în spitalul acesta de șapte ani. Am văzut multe. Dar n-am întâlnit niciodată un pacient care să-și ascundă propriile rezultate medicale sub saltea.
— Atunci de ce nu ați anunțat pe cineva?
Pe buzele ei a apărut un zâmbet amar.
— Am încercat.
Și-a coborât privirea.
— Mi s-a spus să nu mai pun întrebări.
Am studiat-o atent.
Nu am văzut în expresia ei nici urmă de minciună.
— Ce ar trebui să fac acum?
— Mergeți la conducerea spitalului.
— Credeți că mă va asculta cineva?
— Dacă le arătați fotografiile, vor fi obligați să verifice.
În dimineața următoare i-am spus lui Andrei că trebuia să merg acasă, să fac un duș și să-mi schimb hainele.
În realitate, nu m-am dus acasă.
Am mers direct la birourile administrative ale spitalului.
Am cerut să vorbesc cu directoarea.
M-a ascultat fără să mă întrerupă, în timp ce îmi așezam telefonul în fața ei.
A deschis fotografiile și a început să studieze rezultatele.
După aceea a accesat dosarul medical electronic al lui Andrei.
În numai câteva secunde, expresia ei s-a transformat.
S-a uitat din nou la ecranul telefonului.
Apoi la mine.
După aceea la monitorul computerului.
— Aceste rapoarte de laborator nu există în fișa lui medicală.
— Ce înseamnă asta?
S-a îndreptat încet în scaun.
— Înseamnă că cineva i-a înlocuit documentele medicale.
Am privit-o fără să înțeleg.
— Se poate face așa ceva?
— Din punct de vedere tehnic, da, a răspuns ea. Din punct de vedere legal, categoric nu.
— De ce ar face cineva asta?
În birou s-a lăsat o tăcere lungă.
În cele din urmă, directoarea m-a privit drept în ochi.
— Nu știu. Dar este limpede că aici se petrece ceva foarte grav.
Sinceritatea din vocea ei m-a speriat mai tare decât ar fi făcut-o orice explicație.
— Dacă diagnosticul soțului dumneavoastră a fost falsificat, a continuat ea, situația nu mai ține doar de regulamentul spitalului. Vorbim despre o posibilă infracțiune.
Am înghițit cu greu.
S-a aplecat ușor spre mine.
— Nu-i arătați lui Andrei că ați descoperit ceva. Dacă bănuiala noastră este corectă, planul lui nu a ajuns încă în etapa finală.
Cuvintele acelea mi-au rămas în minte.
Planul lui nu era încă încheiat.
În acea după-amiază m-am întors în salon cu un recipient de supă fierbinte cumpărată de la un restaurant.
Când m-a văzut, pe chipul lui Andrei a apărut o ușurare atât de evidentă, încât altădată m-ar fi emoționat.
A zâmbit și m-a prins imediat de mână.
— M-am gândit toată ziua la ce se va întâmpla cu tine după ce eu nu voi mai fi.
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.
— Ce vrei să spui?
Pentru o clipă a ezitat.
— Sunt câteva acte pe care trebuie să le semnezi.
Mi-am controlat vocea cu grijă.
— Ce fel de acte?
— Doar niște formalități. Transferul fondului fiduciar, conturile comune, câteva chestiuni administrative.
Și-a coborât privirea spre pătură.
— Nu vreau să rămâi cu probleme juridice după moartea mea. Nu mi-aș ierta niciodată dacă ți-aș lăsa un asemenea haos.
Am rămas tăcută.
În mintea mea exista o singură întrebare.
Cum se potriveau aceste acte în rolul perfect interpretat al bărbatului aflat pe moarte?
Aveau legătură cu documentele pe care nu apucasem să le văd în dosarul ascuns?
— Sunt doar formalități, a repetat el.
— Nu trebuie să rezolvăm asta astăzi.
— Ba da.
Vocea lui devenise mult mai insistentă.
— Am nevoie să semnezi totul mâine.
L-am privit surprinsă.
— Atât de repede?
A încuviințat.
— Nu știu cât timp voi mai fi lucid. Vreau să terminăm cât încă sunt în stare să înțeleg ce fac.
L-am privit îndelung.
Pentru prima dată în douăzeci de ani nu mai vedeam băiatul care îmi purtase ghiozdanul când eram copii sau adolescentul care mă ținea de mână în drum spre casă.