În fața mea se afla altcineva.
Un bărbat care, în acel moment, avea nevoie de semnătura mea mai mult decât de iubirea mea.
După o scurtă pauză, am încuviințat.
— Bine. Adu actele mâine.
S-a relaxat vizibil.
Umerii i-au coborât, iar pe chip i-a apărut un zâmbet aproape mulțumit.
— Mulțumesc.
În aceeași seară mi-a sunat telefonul.
Era directoarea spitalului.
— Am descoperit ceva.
Stomacul mi s-a strâns.
— Ce anume?
— După ce am început verificarea internă, am cerut să fie examinată și situația financiară a soțului dumneavoastră.
— Și?
La celălalt capăt al firului s-a făcut liniște.
Apoi mi-a spus pe un ton controlat:
— Soțul dumneavoastră are datorii uriașe. Vorbim despre sume care depășesc câteva sute de mii.
Am închis ochii.
Pentru o clipă am simțit că picioarele nu mă mai țineau.
— Jocuri de noroc?
— Încă nu știm. Există credite, împrumuturi, creanțe ajunse în instanță și executări. Originea tuturor sumelor nu a fost stabilită.
A făcut o pauză.
— Dar un lucru îl știm deja.
Am inspirat adânc.
— Care?
— Nu s-a căsătorit cu dumneavoastră fiindcă urma să moară.
Tăcerea care a urmat mi-a apăsat pieptul.
— A vrut să se căsătorească dintr-un motiv complet diferit. Intenționa să vă folosească. Verificați imediat conturile, proprietățile și orice bun la care ar fi putut obține acces în calitate de soț.
Cuvintele ei mi s-au înfipt în inimă.
Intenționa să vă folosească.
În dimineața următoare am intrat în salonul lui Andrei ținând în mână un dosar asemănător celui pe care mi-l ceruse.
Numai că de data aceasta nu venisem singură.
În urma mea a intrat directoarea spitalului.
După ea au pășit doi avocați și un investigator tăcut din partea autorității medicale.
Zâmbetul lui Andrei a dispărut.
Într-o singură secundă, fața i s-a albit.
— Iubito… ce înseamnă asta?
Fără să spun nimic, am pus dosarul pe măsuța de lângă pat și l-am împins spre el.
— Deschide-l.
Nu s-a mișcat.
Atunci l-am deschis eu.
Deasupra se aflau fotografiile rezultatelor lui reale.
L-am privit direct în ochi.
— Vrei să-mi explici singur sau încep eu?
Doctorul Ionescu a încercat să iasă discret din încăpere.
Investigatorul s-a așezat calm în dreptul ușii.
Directoarea s-a întors spre medic.
— Domnule doctor Ionescu, noi doi vom avea o discuție foarte lungă.
Andrei s-a ridicat brusc în șezut.
Dintr-odată părea mult mai puternic decât în toate săptămânile anterioare.
Pacientul slab și muribund dispăruse într-o clipă.
În locul lui se afla un bărbat sănătos, încordat și furios.
— Mi-ai umblat prin lucruri?
— Da, am răspuns liniștită. Iar astăzi voi vedea și restul.
Am băgat mâna sub saltea și am scos dosarul ascuns.
De data aceasta am ajuns și la documentele pe care nu apucasem să le citesc.
Prima foaie era un bilet de avion doar dus.
Plecarea urma să aibă loc peste trei zile.
Exista un singur pasager.
Andrei.
Sub bilet se afla un teanc de acte referitoare la fondul meu fiduciar.
Bilețele adezive galbene marcau cu exactitate fiecare loc în care trebuia să semnez.
Următorul document provenea de la o firmă de avocatură specializată în recuperarea datoriilor.
Suma de pe ultima pagină era atât de mare, încât am fost nevoită să o citesc de două ori.
Notificări finale.
Hotărâri judecătorești.
Împrumuturi neachitate.
Datorii despre care nu îmi spusese niciodată nimic.
Mi-am ridicat încet privirea spre bărbatul pe care îl iubeam de la opt ani.
— Te-ai prefăcut că mori ca să mă convingi să mă căsătoresc cu tine cât mai repede. Voiai să obții acces la bunurile mele, să transferi banii și apoi să dispari.
A întins mâna spre mine.
M-am retras imediat.
— Ți-ai pus papionul acela negru și ridicol. Mi-ai spus că era cea mai frumoasă zi din viața ta. În tot timpul acela, tu nu făceai decât să numeri zilele până când aveai să mă îngropi într-un munte de acte și să fugi cu banii mei.
Andrei și-a încleștat maxilarul.
— Nu ai idee sub ce presiune am fost.
Am clătinat încet din cap.
— Nu. Și nici nu vreau să aflu.
Avocații au așezat între timp pe masă documentele pentru anularea căsătoriei, plângerea penală pentru fraudă și ordinul prin care toate transferurile legate de bunurile mele erau blocate imediat.
Vocea lui Andrei s-a schimbat.
A devenit rece și aspră.
În douăzeci de ani nu îl auzisem niciodată vorbind astfel.
— Într-o zi o să regreți ce ai făcut.
Mi-am luat geanta.
— Nu, am răspuns încet. Singurul lucru pe care îl regret sunt cei douăzeci de ani pe care i-am dăruit unui om pe care, de fapt, nu l-am cunoscut niciodată.
M-am întors și am ieșit fără să mai privesc în urmă.
Coridorul spitalului mi s-a părut mai lung decât orice drum spre altar pe care mi-l imaginasem vreodată.
De data aceasta, însă, fiecare pas mă făcea să mă simt mai ușoară.
Pentru că în urma mea nu rămânea doar soțul meu fals.
Rămânea și întreaga lui minciună, construită cu răbdare, ascunsă sub o saltea și aproape pecetluită cu semnătura mea.