S-a apropiat puțin și și-a coborât vocea.
— Înainte să plecați în seara asta, ridicați salteaua patului lui.
— Poftim?
— Uitați-vă sub saltea.
Am deschis gura, dar ea a continuat înainte să apuc să spun ceva.
— Vă minte. Și el, și medicul. Pregătesc ceva împreună.
M-a prins ferm de mânecă.
— Nu știe că am văzut ce ascunde acolo.
Apoi mi-a dat drumul și a plecat.
S-a îndepărtat pe coridorul lung, scăldat în lumina rece a neoanelor, de parcă nu s-ar fi oprit niciodată lângă mine.
Am rămas nemișcată, ținând cafeaua pe care nu mai eram în stare s-o beau.
Verigheta nouă îmi părea deodată rece pe deget.
Am încercat să trag aer adânc în piept, dar respirația mi se oprea undeva în gât.
După câteva secunde m-am întors spre salon.
Vă minte.
Mi-am așezat pe buze zâmbetul unei mirese fericite.
Înăuntrul meu nu mai exista însă decât o întrebare.
Ce putea ascunde sub saltea bărbatul pe care îl iubisem toată viața?
Când am intrat, Andrei a deschis ochii și a zâmbit imediat.
— Ai venit.
— Nu găseam automatul de cafea, am mințit.
Numai printr-un efort enorm am reușit să-mi păstrez expresia liniștită.
— Tu reușești să te rătăcești oriunde, a glumit el.
I-am răspuns cu același zâmbet, deși nu mai știam cum ar fi trebuit să mă port.
Fiecare mușchi din corp îmi cerea să ridic salteaua în prima clipă în care aș fi rămas singură.
În același timp, o voce la fel de puternică mă avertiza că, dacă Andrei observa cea mai mică schimbare, nu aveam să aflu niciodată adevărul.
La câteva minute după întoarcerea mea, medicul lui, doctorul Radu Ionescu, a intrat în salon cu o tabletă în mână.
În acel moment nu mai știam cât timp voi reuși să mă prefac că totul era în regulă.
— Cum se simte mirele nostru? a întrebat el pe un ton prietenos.
— Ca un bărbat însurat, a răspuns Andrei, zâmbind larg.
— Am auzit vestea. Vă felicit sincer pe amândoi.
Doctorul a aruncat o privire rapidă spre monitorul de lângă pat, apoi și-a îndreptat atenția din nou spre Andrei.
— Totul merge conform planului.
Andrei a încuviințat aproape imperceptibil.
— Atunci rămâne stabilit pentru mâine? a întrebat el încet.
— Da. Nu ar trebui să existe nicio problemă, a răspuns medicul.
Niciunul nu părea să-și dea seama că, de data aceasta, urmăream fiecare gest și fiecare tresărire.
Ce anume mergea conform planului?
Andrei nu avea programată pentru ziua următoare nicio procedură și niciun tratament.
Doctorul mi-a adresat încă un zâmbet politicos, ne-a salutat și a ieșit.
În mintea mea se repeta aceeași întrebare.
Ce trebuia să se întâmple mâine?
Peste ea se suprapuneau cuvintele asistentei.
Vă minte. Și el, și medicul. Pregătesc ceva împreună.
— Ești bine? m-a întrebat Andrei, studiindu-mi atent chipul. Pari plecată cu gândul în altă parte.
— Sunt doar obosită.
Mi-am forțat buzele să se ridice într-un zâmbet.
Mi-a strâns mâna.
— Când se termină programul de vizită, du-te acasă. Ai nevoie să dormi.
A continuat să mă privească.
— Parcă nici nu mai ești aici.
— Bine. O să plec.
La scurt timp, s-a ridicat încet și a pornit spre baie, împingând după el stativul perfuziei.
În clipa în care ușa s-a închis, m-am repezit spre pat.
Venise momentul să aflu ce ascundea de mine.
Mâinile îmi tremurau atât de tare, încât abia am reușit să ridic marginea saltelei.
Între cadrul patului și saltea se afla un dosar subțire, bej.
Mi-am ținut respirația și l-am tras afară.
M-am lipit cu spatele de perete, ascultând apa care curgea în baie.
Ușa rămânea închisă.
Am deschis dosarul.
Deasupra se afla un raport de laborator pe care era scris numele lui Andrei.
Am coborât imediat privirea spre concluzie.
Nu au fost identificate semne ale unei afecțiuni maligne.
Am clipit de mai multe ori.
Nu putea fi adevărat.
Am întors în grabă pagina.
Un alt raport medical.
Altă dată.
Aceeași concluzie.
În clipa aceea, avertismentul asistentei a căpătat un sens înspăimântător.
Totuși, încă nu puteam înțelege de ce mă mințea Andrei și ce urmărea prin această înscenare.
Următoarele rezultate erau la fel de greu de acceptat.
Analizele de sânge se aflau în limite normale.
Nu exista nicăieri nicio urmă de cancer.
Documentele fuseseră emise cu numai câteva săptămâni în urmă.
La câteva săptămâni după ziua în care medicul ne spusese că Andrei urma să moară.
Am citit rândurile de nenumărate ori, până când literele au început să se amestece în fața ochilor mei.
Atunci de ce ne căsătoriserăm într-un salon de spital?
De ce ne spusese medicul că mai avea numai câteva luni?
De ce se prefăcea că era pe moarte?
Am scos telefonul cu degetele amorțite și am fotografiat fiecare raport cât de repede am putut.
Sub analize se mai aflau și alte documente.
Am întins mâna spre ele.
Exact atunci, apa din baie s-a oprit.
Inima mi-a lovit coastele atât de puternic, încât pentru o clipă m-am temut că Andrei o va auzi.
Nu mai aveam timp.
Am pus foile înapoi, în exact aceeași ordine, am împins dosarul sub saltea și am netezit cearșaful, până când patul a arătat din nou neatins.
S-a auzit apa trasă la toaletă.
Am apucat carafa de pe noptieră și m-am prefăcut că îmi torn într-un pahar.