M-am căsătorit cu bărbatul pe care îl iubeam din copilărie chiar lângă patul lui de spital, după ce medicii ne-au anunțat că o formă agresivă de cancer îi mai lăsa doar câteva luni. La numai câteva clipe după ce ne-am jurat iubire, una dintre asistente m-a tras discret deoparte și mi-a spus în șoaptă:
— Înainte să plecați în seara asta… uitați-vă sub salteaua lui.
În acel moment eram convinsă că urma să-mi pierd soțul. Nu-mi trecuse nicio clipă prin minte că, de fapt, bărbatul pe care îl iubeam de douăzeci de ani fusese întotdeauna un străin.
Aparatele de lângă patul lui Andrei scoteau sunete regulate și joase, umplând salonul cu un ritm mecanic pe care ajunsesem să-l aud chiar și atunci când închideam ochii.
Stăteam la capătul patului, strângând între degete un voal simplu, cumpărat în grabă dintr-un magazin de articole festive.
După douăzeci de ani de iubire, urma să devin, în sfârșit, soția băiatului de care mă îndrăgostisem la opt ani.
Numai că nunta noastră nu semăna deloc cu visul pe care îl construiserăm împreună.
Andrei mă privea din pat și zâmbea. Avea pielea palidă, ochii obosiți și trupul aparent lipsit de putere, dar își păstrase optimismul acela încăpățânat care mă făcuse să-l iubesc încă din copilărie.
— Arăți incredibil astăzi.
Am coborât privirea spre mine.
— Port blugi și o cămașă albă obișnuită, Andrei.
— Și tot ești cea mai frumoasă mireasă din întregul spital.
Am izbucnit în râs.
Trebuia să râd. Dacă nu aș fi făcut-o, m-aș fi prăbușit chiar acolo, în fața lui, a preotului și a asistentelor care se opriseră la ușă ca să ne vadă.
Ne cunoșteam de când aveam opt ani.
La șaisprezece ani, părinții noștri glumeau deja că ar trebui să pună bani deoparte pentru nunta noastră.
La douăzeci și opt de ani trimiseserăm invitațiile și eram convinși că în fața noastră se întindea o viață lungă, liniștită și frumoasă.
Apoi totul se schimbase într-o singură zi.
Îmi amintesc și acum senzația că lumea mea se sfărâmase chiar sub ochii mei.
Cu numai două luni înainte de ceremonia planificată, Andrei se prăbușise la serviciu.
În câteva ore, toate planurile, visele și imaginile viitorului nostru se risipiseră.
— Este o formă extrem de agresivă de cancer, ne spusese medicul cu o voce calmă. Boala se află într-un stadiu avansat. Îmi pare sincer rău. Nu mai vorbim despre ani… ci despre câteva luni.
Îmi amintesc că am încuviințat în tăcere, deși cuvintele lui nu păreau să aibă niciun sens.
Îmi amintesc și felul în care Andrei mi-a strâns mâna, ca și cum s-ar fi temut că mă va pierde înainte să-l pierd eu pe el.
Nu ani.
Doar luni.
Am anulat imediat restaurantul, florile, muzica și serviciul de catering.
În locul petrecerii la care visasem, l-am rugat pe preotul spitalului să ne cunune în salonul 407.
A venit ținând sub braț o Biblie veche, cu coperțile tocite, și ne-a întâmpinat cu un zâmbet blând.
În pauza de prânz, una dintre asistente a fugit până la un magazin din apropiere și mi-a adus un voal ieftin din plastic.
Andrei insistase însă să poarte papionul negru pe care i-l cumpărasem cu câteva luni înainte.
Peste pijamaua de spital stătea puțin strâmb și îi dădea un aer aproape caraghios.
— Un mire trebuie să aibă totuși puțină eleganță, a declarat el, încercând să-l îndrepte.
— Arăți ca un pinguin foarte bolnav.
— Căsătorește-te cu mine oricum.
Și exact asta am făcut.
M-am așezat lângă patul lui și am rostit jurămintele în care credeam încă de când eram copil.
Vocea mi se frângea la aproape fiecare cuvânt.
Când a venit rândul meu să-i spun ceva personal, am încercat să zâmbesc printre lacrimi.
— Tot arăți ca un pinguin foarte bolnav.
Asistentele adunate lângă ușă și-au ascuns fețele și și-au șters ochii cu mânecile uniformelor.
După ce preotul ne-a declarat soț și soție, Andrei m-a tras ușor spre el și și-a lipit fruntea de a mea.
— Este cea mai frumoasă zi din viața mea, a șoptit.
— Și din viața mea, am răspuns.
Nu știam atunci că aceleași cuvinte aveau pentru fiecare dintre noi un înțeles cu totul diferit.
Cea mai frumoasă zi din viața mea.
După ceremonie, oamenii au început să plece pe rând, felicitându-ne în șoaptă.
Cineva adusese un tort simplu de la supermarketul din apropiere.
După puțin timp, Andrei a adormit, fără să-mi dea drumul la mână.
Am rămas pe scaunul de lângă el și am urmărit cum pieptul i se ridica și cobora lent.
Încercam să memorez fiecare linie a feței lui, asemenea unui om care repetă în gând melodia preferată, știind că în curând nu o va mai putea auzi niciodată.
În cele din urmă m-am ridicat și am ieșit pe hol ca să-mi cumpăr o cafea.
Acolo m-a oprit asistenta care avea să-mi răstoarne întreaga viață.
Până atunci încercasem să păstrez în mine fiecare clipă a acelei zile.
Ea era tânără, probabil de vârsta mea. Avea cearcăne adânci, semn că nu dormise suficient, și își frământa nervos degetele.
A privit spre ușa salonului 407, apoi s-a întors spre mine.
— Să nu-i spuneți lui Andrei că v-am vorbit.
Am încremenit cu paharul de carton în mână.
— Că mi-ați vorbit despre ce?