Elena Dumitrescu stătea lângă fereastra bucătăriei și privea ploaia măruntă, încăpățânată, care ștergea contururile blocurilor și ale curților de dincolo de gardurile cenușii. Cu mulți ani în urmă își imaginase cu totul altfel viața. Se vedea locuind într-o casă a ei, cu o grădină mare, meri tineri, straturi de flori și un foișor mic în care să poată bea ceai în serile de vară.
Numai că visurile rămăseseră visuri.
Acum trăia într-un apartament obișnuit cu trei camere, la etajul patru, iar în locul unei grădini înflorite vedea zilnic, de la geam, câțiva copaci prăfuiți și pe jumătate uscați din curtea blocului.
— Lenuța, n-ai văzut cămașa mea albă? — se auzi din dormitor vocea iritată a lui Adrian.
— E în șifonier, pe umeraș, — răspunse Elena fără să se întoarcă.
— Nu e acolo.
Ea oftă adânc și porni spre dormitor.
Adrian stătea în fața dulapului larg deschis, numai în lenjerie. Burta îi trecea puțin peste elastic, iar el răscolea neajutorat printre haine.
Avea patruzeci și cinci de ani, dar uneori se purta ca un școlar incapabil să-și găsească singur lucrurile.
— Uite cămașa, — spuse Elena, luând-o de pe ultimul umeraș.
— A, mulțumesc, — mormăi el fără să o privească. — Azi ajung târziu. Avem întâlnire cu niște parteneri din București.
— Iar? — Elena se așeză pe marginea patului. — Adi, măcar în weekend n-am putea merge să vedem niște terenuri la țară? Ieri am găsit un anunț. În Brănești se vinde un lot destul de ieftin.
Adrian începu să-și încheie cămașa și o privi pe soție prin oglindă.
— Lenuța, ce să facem noi cu o casă la țară? Numai cheltuieli în plus. Și când să mă duc eu acolo? Am serviciu, treburi, afaceri. Nimic nu se face singur.
— Dar înainte visam amândoi la asta…
— Visam, vorbeam, făceam planuri, — o întrerupse el tăios. — Numai că viața nu se ține din vorbe. În viață îți trebuie bani, muncă și responsabilitate. De pământ și de straturi ne putem ocupa la pensie.
Elena nu răspunse.
În atâția ani de căsnicie învățase să tacă.
La început Adrian doar muncea mult. Apoi începuse să se plângă mereu că este obosit. Iar în ultimul an devenise tot mai irascibil și mai crud.
Ba îi spunea că se îngrășase prea mult, ba observa că alte femei de vârsta ei arătau mult mai bine.
— Adi, măcar hai duminică la grătar la Radu. Ne-a chemat de atâtea ori la casa lui de vacanță.
— Radu e un pierde-vară, — făcu Adrian un gest disprețuitor. — În loc să-și construiască o carieră și să câștige bani, stă toată ziua cu mâinile în pământ. N-am chef să-mi pierd weekendul cu el.
Își aranjă cravata, se studie în oglindă, apoi își plimbă privirea evaluatoare peste soția lui.
— Apropo, n-ar strica să te înscrii la o sală. Te-ai lăsat de tot. Înainte erai suplă, ușoară, iar acum…
Nu termină propoziția, însă ridică din umeri suficient de sugestiv.
Elena simți cum i se ridică în piept aceeași durere veche, deja familiară.
Se ridică fără un cuvânt și se întoarse în bucătărie.
Ochii i se umplură de lacrimi, dar se stăpâni repede.
Nu avea timp să plângă.
Trebuia să pregătească micul dejun.
La masă, Adrian citea știrile pe telefon și aproape că nu-și ridica privirea.
— Adi, îți mai amintești cum eram când eram tineri? — întrebă Elena cu grijă. — Visam la o casă a noastră, la o familie mare, la copii.
— Copii n-am putut avea, — răspunse el sec, continuând să deruleze ecranul. — Iar o casă costă o avere. Noi n-am avut niciodată banii ăștia.
— Poate i-am fi avut dacă ai fi cheltuit mai puțin pe restaurante, deplasări și plecări fără sfârșit.
Adrian ridică încet ochii.
— Lenuța, nu începe de dimineață. Eu muncesc pentru noi. Ca să trăim decent. Iar de la tine aud numai reproșuri.
— Nu-ți reproșez nimic. Vreau doar să simțim și noi, în sfârșit, că suntem fericiți.
— Fericirea înseamnă stabilitate, bani și sănătate, — declară el. — Nu grădină, flori și pământ sub unghii.
După micul dejun, Adrian plecă la serviciu.
Elena se așeză din nou lângă fereastră, ținând între palme o ceașcă de cafea care se răcea încet.
Își amintea cum fusese soțul ei odinioară.
Vesel, romantic, plin de idei.
Puteau să stea până după miezul nopții vorbind despre viitor, alegând nume pentru copiii pe care sperau să-i aibă și desenând pe foi planul casei lor de vis.
Acum lângă ea locuia parcă un alt om.
Rece, permanent iritat și cinic.
De parcă anii șterseseră, puțin câte puțin, tot ce fusese bun în el.
Sâmbătă, Elena ieși în centrul orașului să facă niște cumpărături.
Tocmai părăsea un magazin când zări o siluetă cunoscută.
Lângă bordură stătea Adrian.
Se pregătea să urce într-un taxi.
Dar nu era singur.
Alături de el se afla o femeie tânără.
Elena o recunoscu imediat pe Bianca, secretara de la firma unde lucra soțul ei.
Înaltă, suplă, atent aranjată, de vreo douăzeci și cinci de ani.
Bianca povestea ceva cu veselie, își dădea capul pe spate și râdea cochet.
Adrian îi zâmbea așa cum nu-i mai zâmbise soției sale de foarte mult timp.
Elena se opri în mijlocul trotuarului.
Inima îi bătea atât de tare, încât pentru o clipă i se păru că oamenii care treceau pe lângă ea puteau auzi fiecare lovitură.