În schimb, m-am auzit întrebând:
— Vi se pare jalnic ce fac?
A clătinat din cap atât de repede, încât nu a existat nicio urmă de ezitare.
— Nu.
— Nici măcar puțin?
— Deloc.
Am zâmbit slab.
— Atunci trebuie să fiți un actor foarte bun.
M-a privit drept în ochi.
— Acum nu joc niciun rol.
Fraza aceea simplă a spart zidul pe care îl ținusem ridicat în jurul meu numai prin încăpățânare.
În săptămâna următoare a mai venit de trei ori.
La a doua vizită am exersat dansul, fiindcă tratamentul mă făcuse să uit, parcă, felul în care trebuia să-mi coordonez propriile picioare.
La a treia vizită nu a venit pentru nicio pregătire.
Doar s-a așezat cu mine pe veranda din spatele casei.
Am stat alături, în liniște, până când am reușit să rostesc ceva ce nu avusesem curajul să spun nimănui.
— Mi-e teamă.
— Mi-e teamă că nimeni nu mă va mai privi vreodată altfel decât cu milă.
Nu s-a grăbit să-mi spună că greșesc.
Nu mi-a oferit vorbe goale.
A spus doar, încet:
— Mila care se naște din iubire nu este cel mai rău lucru pe care îl poate primi un om.
Mai târziu am aflat că actoria nu fusese niciodată adevărata lui meserie.
Cu două zile înainte de nuntă l-am întrebat ce rol îl pregătise pentru o asemenea situație.
Pentru prima dată a zâmbit cu adevărat.
Nu doar politicos.
I-au zâmbit și ochii.
— Probabil ar trebui să vă spun înainte ca una dintre mătușile dumneavoastră să înceapă să mă întrebe pe ce scene am jucat.
Am așteptat.
— Am lucrat într-un centru de îngrijire paliativă.
Dintr-odată, totul a început să aibă sens.
De aceea părea mai matur decât în fotografie.
De aceea avea atâta liniște în privire.
— Am plecat de acolo acum șase luni, a continuat.
— Prea multe despărțiri într-un timp prea scurt.
Am simțit că ceva se oprește în mine.
El a încuviințat.
— Am înțeles printre rânduri ce înseamnă cuvântul „incurabil”.
L-am privit mult timp fără să vorbesc.
Apoi am întrebat:
— Și atunci ce căutați la agenția aceea?
A ridicat ușor din umeri.
— Agenția este a verișoarei mele. Din când în când mă trece în catalog când are nevoie de un bărbat în costum care știe să se poarte în fața oamenilor.
Am izbucnit în râs.
— Așadar, din greșeală, am angajat un fost îngrijitor paliativ care se preface că este actor.
A zâmbit.
— În esență, da.
Apoi a redevenit serios.
— Dacă acum vi se pare nedrept sau manipulator, puteți anula totul.
Am clătinat din cap.
— Nu mi se pare.
Dimpotrivă.
Aveam senzația stranie că, de data aceasta, destinul nici măcar nu încerca să ascundă faptul că intervenise în drumul meu.
În dimineața nunții m-am trezit convinsă de un singur lucru.
Radu va încerca să distrugă totul.
Îmi va scrie.
Va veni.
Își va cere iertare.
Va implora să-i mai dau o șansă.
Bărbații ca el se întorc adesea exact când propria conștiință începe să-i ajungă din urmă.
Realitatea a fost însă și mai rea.
A apărut chiar la locul ceremoniei.
Cu numai cincisprezece minute înainte de începere.
Eram în camera miresei împreună cu mama, care tocmai îmi prindea voalul, când verișoara mea a intrat în grabă.
Abia își trăgea sufletul.
— Este un bărbat jos, a spus. Insistă că trebuie să vorbească imediat cu tine.
Mi s-a strâns stomacul.
Știam exact cine era.
Andrei se afla deja jos.
La fel și tata.
Când am ajuns pe holul din fața capelei, Radu se certa cu amândoi.
— Încerc să repar ce am făcut! repeta el cu disperare.
Andrei stătea între el și coridor.
Liniștit.
Nemișcat.
Ferm ca un zid.
Tata părea să mai aibă nevoie de o singură provocare ca să-l scoată pe Radu afară cu propriile mâini.
Când m-a văzut, Radu a albit.
— Ioana… a șoptit. Am făcut o greșeală îngrozitoare.
Este uimitor câtă îndrăzneală pot găsi oamenii care au fugit exact atunci când era mai mare nevoie de ei.
— Serios? am răspuns rece.
A făcut un pas spre mine.
Andrei nu l-a atins.
Doar s-a deplasat discret, blocându-i drumul.
Radu s-a uitat la el de parcă abia atunci înțelegea că găsisem cu adevărat pe altcineva care să stea lângă mine.
— Asta e o nebunie, a izbucnit.
Am clătinat din cap.
— Nu.
L-am privit direct în ochi.
— Nebunie a fost să părăsești o femeie care tocmai aflase că moare.
— Și o nebunie și mai mare este să te întorci numai pentru că nu mai poți trăi cu alegerea ta.
I-a dispărut orice urmă de culoare din obraji.
— Am intrat în panică.
— Da.
— Te-am iubit.
— Dar nu suficient.
Cele trei cuvinte l-au redus la tăcere mai mult decât ar fi putut-o face orice discurs.
Fără să-și ia privirea de la Radu, Andrei a întins mâna înapoi.
Mi-a găsit palma.
Nu m-a strâns teatral.
Nu a încercat să demonstreze nimic nimănui.
Doar mi-a ținut mâna în tăcere.
Ca și cum mi-ar fi împrumutat puterea lui până când aveam să mi-o găsesc din nou pe a mea.
Radu a văzut gestul.
Tata l-a văzut.
Dar eu l-am simțit cel mai mult.
— Te rog, pleacă, am spus calm.
Radu m-a mai privit câteva clipe.
Apoi și-a întors ochii spre ușile capelei.
Invitații începuseră deja să intre.
Cred că atunci a înțeles, în sfârșit, că nu mai exista nicio versiune a poveștii în care el putea apărea ca salvator.
S-a întors fără un cuvânt.