Și a plecat.
Patruzeci de minute mai târziu, m-am măritat cu un necunoscut.
Nu în fața legii.
Dar, într-un fel, în fața inimii mele, da.
Capela era plină până la ultimul loc.
Rochia îmi venea perfect.
Tata m-a condus spre altar cu lacrimi în ochi și cu fruntea ridicată.
Mama a început să plângă înainte să se audă primele acorduri ale muzicii.
Andrei mă aștepta în față.
Purta un costum negru.
Își ținea mâinile liniștit împreunate.
Și avea în privire aceeași căldură tăcută pe care o văzusem la prima noastră întâlnire.
Când am ajuns lângă el, s-a aplecat puțin și mi-a șoptit:
— Dumneavoastră sunteți femeia spre care un om ar trebui să alerge, nu femeia de care să fugă.
Cu greu mi-am stăpânit lacrimile.
Jurămintele pregătite fuseseră intenționat simple.
Sigure.
Mai degrabă simbolice decât personale.
Dar, când oficiantul ne-a întrebat dacă vrem să spunem câteva cuvinte proprii, Andrei a răspuns înainte ca eu să apuc să deschid gura.
— Da.
Apoi s-a întors spre mine.
— Am cunoscut-o pe Ioana numai pentru că altcineva a fugit în clipa în care viața a încetat să mai fie ușoară.
S-a oprit pentru o secundă.
— La început am acceptat fiindcă am crezut că merită să aibă nunta la care a visat.
Vocea lui era calmă.
Sinceră.
— Numai că, undeva între prima noastră întâlnire, lecțiile de dans și momentul în care am văzut-o astăzi venind spre mine, această zi a încetat să mai fie o simplă însărcinare.
În capelă s-a lăsat o tăcere deplină.
Îmi auzeam doar inima.
Andrei a inspirat adânc.
— Nu știu ce va aduce ziua de mâine.
— Nu știu ce ne așteaptă pe niciunul dintre noi.
— Dar știu un lucru.
M-a privit în ochi.
— Să stau astăzi lângă dumneavoastră a fost cel mai firesc și, în același timp, cel mai frumos lucru pe care l-am făcut și l-am trăit după foarte multă vreme.
Atunci nu am mai încercat să-mi ascund lacrimile.
Mama plângea.
Mătușile mele plângeau.
Și eu nu eram nici pe departe singura.
Apoi a început muzica.
A urmat masa festivă.
Toasturile.
Fotografiile.
Și tortul de nuntă, exact atât de perfect pe cât mi-l imaginasem.
Andrei a dansat cu mine cu o grijă atât de delicată, încât m-am simțit neprețuită.
Nu fiindcă eram fragilă.
Ci fiindcă, pentru el, aveam valoare.
Tata a râs mai mult decât în toate săptămânile de dinainte.
Mama îmi mângâia mereu obrazul, de parcă voia să se convingă că eram cu adevărat acolo, lângă ea.
A fost nunta visurilor mele.
Nu pentru că arăta exact ca în fanteziile mele de copil.
Ci pentru că, în ziua aceea, eram cu toții împreună.
Oamenii pe care îi iubeam.
Râdeau.
Se îmbrățișau.
Și, măcar pentru o zi, uitaseră să se teamă.
Scriu aceste rânduri dintr-un centru de îngrijire paliativă.
Știți cine este omul care are grijă de mine acum?
Andrei.
A rămas.
Nu a dispărut după nuntă, când ceremonia s-a încheiat și invitații au plecat.
Nu mi-a spus că rolul lui se terminase.
A rămas lângă mine la următoarele tratamente, în orele nesfârșite din sălile de așteptare, în discuțiile grele cu medicii, în momentele de râs și în clipele în care simțeam că nu mai pot.
A văzut tot.
Frica.
Durerea.
Epuizarea.
Și toate acele părți urâte ale bolii despre care eram convinsă că, mai devreme sau mai târziu, vor alunga orice om.
Dar pe el nu l-au alungat.
Undeva, în acele zile lungi, am devenit mai întâi prieteni.
Apoi între noi a crescut ceva mult mai adânc.
Cu câteva săptămâni în urmă, medicii mi-au spus că probabil mi-au rămas doar ultimele săptămâni de viață.
Astăzi sunt foarte bolnavă.
Nu va exista nicio întorsătură miraculoasă.
Povestea mea nu va avea un final de basm.
Și totuși, aceste săptămâni sunt cele mai frumoase clipe pe care le-am trăit vreodată.
Nu pentru că moartea ar avea ceva frumos.
Nu are.
Nu există nimic frumos în ea.
Sunt de neuitat pentru că îmi petrec ultimele zile lângă un bărbat care mă iubește în cel mai sincer, mai blând și mai curat fel pe care l-am cunoscut.
Are grijă de mine.
Stă ore întregi lângă patul meu.
Mă face să râd chiar și atunci când nu mai am energie nici pentru un zâmbet.
Iar când frica mă cuprinde, îmi ia mâna și rămâne până când valul trece.
Nu a fugit.
A rămas acolo unde altcineva alesese să plece.
Mult timp am fost convinsă că voi muri trădată.
Singură.
Fără să aflu vreodată cum este să fii iubită cu adevărat de omul potrivit.
În schimb, viața mi l-a adus în cale pe Andrei.
Iar el a devenit cel mai mare dar pe care nu mai îndrăzneam nici măcar să-l cer.
Este ciudat că tocmai în mijlocul durerii am găsit, în sfârșit, liniștea.
Nu știu cât timp mai am.
Poate doar câteva zile.
Poate puțin mai mult.
Dar un lucru îl știu fără nicio îndoială.
În ultimele mele zile nu sunt singură.
Sunt iubită.
Și, după tot ce am trăit…
asta este mai mult decât suficient.