Și un dans care să mă facă să simt, măcar pentru puțin timp, că sunt mireasa care visasem întotdeauna să fiu.
Aveam nevoie de un bărbat bun, într-un costum elegant, dispus să stea lângă mine pentru ca familia mea să nu fie nevoită să mă privească pierzând și acest ultim vis.
La sfârșitul mesajului am scris că aș înțelege pe deplin dacă propunerea mea i s-ar părea prea ciudată sau nepotrivită.
În dimineața următoare am găsit răspunsul în căsuța poștală.
„Accept… dar cu o singură condiție.”
Am simțit cum mi se încordează tot corpul.
Am deschis mesajul cu inima bătându-mi nebunește.
„Nu voi minți familia dumneavoastră. Aceasta este singura mea condiție.
Dacă facem asta, cei apropiați trebuie să știe exact cine sunt și de ce voi fi acolo. Fără înșelătorii. Fără teatru pe seama lor. Fără umilirea nimănui. Dacă, după ce află adevărul, își doresc în continuare ca ziua aceea să aibă loc, voi veni și mă voi purta așa cum se cuvine.”
Semnat:
Andrei.
Minute întregi am rămas nemișcată în fața ecranului.
Apoi am început din nou să plâng.
Dar de data aceasta lacrimile aveau alt gust.
O singură condiție îmi spusese despre el mai mult decât orice fotografie sau prezentare profesională.
Nu era dispus să mă ajute să-mi mint familia.
Era dispus să mă ajute numai dacă totul se făcea cu demnitate.
Tata a primit ideea mai bine decât mă așteptasem.
Și mult mai rău decât sperasem.
La început m-a privit peste masa din sufragerie de parcă mintea lui refuza să proceseze ce tocmai auzise.
— Tu vrei… să angajezi un necunoscut, a spus rar, ca să se însoare cu tine?
— Nu chiar.
Am clătinat din cap.
— Vreau doar să mă aștepte la capătul culoarului.
— La ceremonie?
— Da.
Mama a izbucnit imediat în plâns.
Am prins-o de mână.
— Mamă, te rog, nu plânge așa. În felul acesta pare și mai nebunesc.
A suspinat.
— Dar chiar este nebunesc.
Am zâmbit amar.
— Eu mor. Crezi că mai contează pentru mine dacă cineva mă consideră nebună?
Tata părea că îmbătrânise cu zece ani într-o singură săptămână.
— Ioana, a spus încet, nu trebuie să te prefaci fericită pentru noi.
Am înghițit cu greu.
— Nu mă prefac.
Mi-am închis ochii pentru o clipă.
— Vreau doar o singură zi frumoasă.
— O zi în care să nu fiu fata bolnavă pe care toți o compătimesc.
— Vreau să port rochia pe care ai plătit-o.
— Vreau să gust din tortul meu de nuntă.
— Vreau să dansez cu tine.
— Vreau ca mama să-mi aranjeze voalul pentru ultima oară.
— Încă îmi doresc nunta.
În cameră s-a lăsat o tăcere lungă.
Tata m-a privit fără să spună nimic.
În cele din urmă a întrebat:
— Actorul acela… el ți-a cerut să ne spui adevărul?
— Da.
Ceva s-a schimbat în expresia lui.
Încordarea i s-a mai domolit.
A dat încet din cap.
— Bine.
Mama s-a oprit din plâns numai ca să exclame, uluită:
— Mihai!
El s-a întors spre ea.
— De ce ne mai temem, de fapt?
Vorbea liniștit, dar în voce i se simțea o oboseală care durea.
— Cel mai rău lucru se poate întâmpla oricând.
— Și ne putem pierde fiica.
Apoi s-a uitat din nou la mine.
— Dacă asta este cu adevărat dorința ta, o vom face cu fruntea sus.
Îl voi iubi întotdeauna pentru acele cuvinte.
Andrei a venit la noi în seara următoare.
Purta o cămașă simplă, bleumarin, și avea în mână un dosar cu acte.
În realitate părea puțin mai în vârstă decât în fotografia agenției.
Mama a pregătit ceai.
Tata s-a așezat în fața lui și a început să-i pună întrebări cu politețea aceea aparte pe care numai tații o stăpânesc atunci când încearcă să nu-l sperie pe bărbatul aflat în casa lor.
Andrei a răspuns fără să ezite.
Da, mai lucrase la evenimente.
Nu, nu se mai întâlnise niciodată cu o situație asemănătoare.
Da, înțelegea cât de neobișnuită era cererea mea.
Nu, dacă m-aș fi răzgândit în ultimul moment, nu ar fi păstrat întreaga sumă stabilită.
Da, știa să danseze.
Și nu, nu m-ar fi sărutat decât dacă i-aș fi cerut eu, pentru fotografiile de nuntă. Chiar și atunci, ar fi făcut-o numai dacă m-aș fi simțit pe deplin în largul meu.
La aceste cuvinte, mama a răsuflat vizibil ușurată.
Apoi tata l-a întrebat:
— De ce ați acceptat?
Andrei a tăcut o clipă.
După aceea a răspuns calm:
— Pentru că am înțeles ce mi-a cerut.
A făcut o scurtă pauză.
— Dacă ar fi ultima mea dorință, și eu aș spera să existe cineva care să mă ajute să o împlinesc.
Cuvintele lui au umplut încăperea.
Tăcerea care a urmat semăna mai mult cu o rugăciune decât cu o pauză într-o conversație.
După ce părinții mei au urcat la etaj, eu și Andrei am rămas singuri în sufragerie și am început să discutăm ultimele detalii.
Mai întâi m-a întrebat lucruri practice.
Ce flori îmi plac cel mai mult.
Ce melodie se va auzi la primul nostru dans.
Și dacă vreau să învețe povestea felului în care ne-am fi cunoscut, în cazul în care ar fi trebuit să o amintească în timpul jurămintelor.
Apoi s-a uitat atent la mine.
— Nu trebuie să mă distrați și nici să vă forțați să păreți bine. Dacă toate acestea sunt prea grele, pot veni direct în ziua nunții și voi face pur și simplu ceea ce m-ați angajat să fac.
Ar fi trebuit să mă liniștească.