— Andrei… am șoptit în cele din urmă. Dumnezeule… Andrei!
Din ziua aceea, în fiecare tură găseam câte un pretext să trec prin salonul lui.
La început vorbeam despre lucruri mărunte. Despre spital, despre oraș, despre străzile care nu mai semănau cu cele din tinerețea noastră. Apoi, încet, cei cincizeci și șase de ani dintre noi au început să dispară.
Prima mea iubire mi-a mărturisit că nici el nu se căsătorise vreodată.
Râdeam de părul nostru alb, de durerile de genunchi și de faptul că uneori aveam nevoie de ochelari ca să găsim ochelarii. Alteori nu spuneam nimic. Stăteam unul lângă altul, iar tăcerea era suficientă.
— Tot fără zahăr bei cafeaua? m-a întrebat într-o după-amiază.
— Tot fără.
Andrei a zâmbit.
— Știam eu.
Era ceva neobișnuit în liniștea lui. Văzusem mulți oameni aflați în stadii grave ale bolii. Unii erau speriați, alții furioși, alții pur și simplu obosiți de tot. Andrei, însă, părea împăcat. Ca și cum își ținuse respirația zeci de ani și, dintr-odată, își permisese să expire.
Nici el nu avusese o soție.
Într-o dimineață m-a privit atent și m-a întrebat cu o precauție ciudată:
— Mai ai rude aici, Elena? Vine cineva să te vadă? Se interesează cineva de tine, de bani, de acte?
— Doar un văr mai îndepărtat. Mihai. În ultima vreme mă sună destul de des.
Pentru o fracțiune de secundă, maxilarul lui Andrei s-a încordat.
Apoi expresia i s-a îndulcit, iar el a schimbat subiectul și a început să vorbească despre ploaia de afară.
Atunci nu m-am gândit prea mult la reacția lui.
— Ai rude aici? mă întrebase el.
În aceeași săptămână, telefoanele lui Mihai au devenit și mai ciudate.
— Te vezi cu cineva, Elena? La vârsta ta nu-i bine să rămâi singură. Familia trebuie să fie aproape.
— Sunt bine, Mihai.
— Te-ai gândit serios la testament? Doamne ferește să se întâmple ceva, dar știi cum e. Trebuie să existe cineva de încredere care să se ocupe de toate.
— Ți-am spus că sunt bine.
A început să mă întrebe la ce bancă îmi țineam economiile și cât plăteam pentru apartament. A adus-o din nou în discuție pe mătușa Ecaterina și mi-a povestit, cu o mândrie care mă deranja, cum în ultimele luni din viața ei „preluase toate grijile”.
Îmi aminteam însă că mătușa Ecaterina murise singură, într-o garsonieră închiriată.
Nu înțelegeam de ce acel gând îmi lăsa în stomac un nod rece.
— Te vezi cu cineva? revenea Mihai.
Și iar îl linișteam.
Toată viața făcusem asta. Ignorasem lucrurile care mă incomodau, convinsă că dacă nu le priveam prea atent aveau să dispară singure.
Apoi a venit ziua aceea.
Andrei mi-a cerut să mă așez lângă pat.
Mâna lui a căutat-o pe a mea deasupra păturii. Era rece și atât de ușoară încât mi-a amintit de o pasăre mică.
— Draga mea, a spus el, mi-e îngrozitor de greu să-ți cer asta.
Până atunci, fiecare zi ne apropiase puțin mai mult. Parcă recuperam, prin fiecare conversație, câte o bucățică din timpul pierdut.
— Cere-mi.
A tras aer în piept.
— Te-am iubit toată viața, Elena. Știu că nu mai am mult. Dar în toți anii ăștia mi-am dorit măcar o dată să pot spune că ești soția mea. Te căsătorești cu mine? E ultima mea dorință.
Am rămas nemișcată.
Nu puteam respira. Nu puteam clipi.
Cincizeci și șase de ani mă întrebasem, în cele mai tăcute momente ale vieții mele, ce s-ar fi întâmplat dacă nu urcam atunci în autocar. Dacă rămâneam. Dacă îl alegeam pe el.
Iar răspunsul se afla acum în fața mea: un bărbat slăbit de boală, întins într-un pat de spital, punându-mi întrebarea pe care ani întregi nici măcar nu-mi îngăduisem s-o imaginez.
În mintea mea a răsunat o voce care semăna izbitor cu cea a lui Mihai:
„Nu fi ridicolă. Ești o femeie bătrână. Nu face o asemenea nebunie.”
Dar undeva mai adânc exista o altă voce. Vocea fetei de șaptesprezece ani pe care o obligasem cândva să tacă.
Aceea îmi șoptea:
„Spune da. O singură dată în viață, nu te mai teme și spune da.”
— Te-am iubit toată viața, repetase Andrei.
Avea cancer în stadiul patru.
Știam ce însemna asta mai bine decât și-ar fi dorit oricine să știe.
Și am hotărât să-i împlinesc ultima dorință.
— Da, am șoptit. Andrei… da.
Ochii lui s-au umplut imediat de lacrimi.
Și ai mei la fel.
— N-o să regreți, mi-a promis el. Îți jur, Elena. N-o să regreți niciodată că ai spus da.
Atunci nu am înțeles de ce rostise acele cuvinte cu atâta gravitate. Aproape ca și cum promisiunea lui nu se referea doar la căsătorie.
Tot ce puteam înțelege în acel moment era că acceptasem să devin soția unui om care urma să moară.
Mâinile îmi tremurau.
Iar undeva, în celălalt capăt al orașului, Mihai probabil se pregătea deja să mă sune din nou.
Nunta a avut loc trei zile mai târziu, chiar în salonul lui Andrei.
Una dintre asistente ne-a fost martoră. Lângă fereastră stătea un bărbat discret, îmbrăcat într-un costum gri, care s-a prezentat drept Radu Ionescu, avocatul lui Andrei.
Mi s-a părut puțin neobișnuit ca un avocat să fie prezent la o cununie oficiată lângă un pat de spital.
Dar Andrei mi-a strâns mâna, iar eu am alungat gândul.
Când și-a rostit jurământul, ochii lui străluceau.