Eram convinsă că despărțirea definitivă de omul pe care îl iubisem toată viața avea să fie cea mai grea încercare prin care trecusem vreodată. Nu-mi puteam imagina că adevăratul motiv pentru care el se întorsese în viața mea urma să-mi fie dezvăluit abia după moartea lui.
Ploaia lovea mărunt geamul sufrageriei din apartamentul modest pe care îl închiriasem, iar eu stăteam la masa din bucătărie și învârteam lingurița într-o cană de cafea solubilă, una dintre puținele mici plăceri pe care încă mi le puteam permite. Aveam șaptezeci și trei de ani și mă întorsesem în orașul pe care îl părăsisem la șaptesprezece. Privind străzile ude de dincolo de fereastră, aveam impresia ciudată că ele își aminteau mai bine de mine decât îmi aminteam eu de ele.
Pensia nu-mi ajungea pentru chirie, facturi și mâncare, așa că îmi scosesem dintr-un sertar vechea insignă de asistentă medicală, o prinsesem de uniforma nouă și mă întorsesem la spitalul municipal. După atâția ani, făceam din nou aproape aceeași muncă pe care o făcusem înainte să ies la pensie.
Banii din pensie pur și simplu nu erau suficienți.
Întoarcerea acasă avea ceva straniu. Fațadele se schimbaseră, magazinele nu mai purtau aceleași firme, multe case dispăruseră, dar în mine orașul rămăsese aproape neschimbat.
Nu mă căsătorisem niciodată și nu avusesem copii. Fuseseră câteva întâlniri de-a lungul vieții mele, câțiva bărbați buni, atenți, oameni cu care aș fi putut construi poate o familie. Dar niciunul nu fusese Andrei.
Andrei. Nu-i mai rostisem numele cu voce tare de peste cincizeci de ani.
Fusese prima mea iubire. Aveam amândoi șaptesprezece ani și eram suficient de tineri încât să credem că veșnicia era doar o promisiune pe care trebuia să o rostești o dată ca să rămână adevărată. Eu fusesem admisă la o școală sanitară într-un alt oraș. El alesese să rămână acasă și să lucreze alături de tatăl lui în magazinul familiei.
— Te rog, Elena, nu pleca, mă implorase Andrei în autogară, cu puțin înainte de plecare.
— Trebuie să plec, dragule. Am muncit prea mult ca să ajung până aici.
— Atunci îmi frângi inima.
Acela fusese ultimul moment în care îl văzusem. Cel puțin așa crezusem vreme de cincizeci și șase de ani.
— Te rog, Elena, nu pleca.
Țârâitul telefonului m-a smuls din amintire. Nici măcar nu ridicasem receptorul și deja știam cine era.
— Elena, draga mea, Mihai la telefon. M-am gândit să văd ce mai face verișoara mea preferată.
Verișoara preferată. Timp de aproape treizeci de ani abia schimbaserăm câteva vorbe. Totuși, de când mă întorsesem în oraș, Mihai începuse să mă sune aproape în fiecare săptămână. Avea mereu un ton vesel, grijuliu, chiar afectuos, însă discuțiile lui ajungeau inevitabil în același loc.
Știam deja cine mă suna.
— Cum e apartamentul? Chiriile au devenit o nenorocire, mai ales la vârsta noastră, nu-i așa?
— Mă descurc, Mihai.
— Ți-ai pus toate lucrurile în ordine? Actele, testamentul, treburile astea? O femeie singură trebuie să fie prudentă.
Am încercat să zâmbesc măcar prin voce.
— Sunt bine, dragule. Serios.
— Eu o vizitam pe mătușa Ecaterina în fiecare săptămână, înainte să moară. Mă ocupam de tot pentru ea. Până la urmă, familia trebuie să aibă grijă de familie, nu crezi?
— Mă descurc, Mihai.
Nu știu de ce, dar felul în care rostise acele cuvinte făcuse cafeaua din cană să-mi pară brusc mai amară. Nu puteam spune ce anume mă neliniștea. Era doar o senzație.
— Foarte frumos din partea ta. Dar trebuie să închid. În curând începe tura mea.
Am pus capăt convorbirii înainte să găsească un motiv să mai vorbească o jumătate de oră.
Coridorul spitalului mirosea așa cum miros toate spitalele pe care le cunoscusem vreodată: dezinfectant, medicamente și acea teamă omenească pe care nimeni nu o putea ascunde cu adevărat. Împingeam căruciorul pe culoar și verificam numerele saloanelor. Deși nu se făcuse încă ora zece, simțeam deja oboseala în picioare.
Trebuia să-mi văd de treabă.
Salonul 220. Pacient nou. Tratament de lungă durată.
Am împins ușa, am intrat și am deschis fișa medicală cu gestul automat pe care îl făcusem de mii de ori. Ochii mi-au alunecat peste primul rând.
Apoi s-au oprit.
Andrei.
Am privit numele de familie tipărit dedesubt și am simțit cum mi se usucă gura. Nu putea fi el. În tot județul trebuiau să existe zeci de bărbați cu același prenume.
Am făcut încă un pas în încăpere.
Apoi am ridicat privirea spre bărbatul întins în pat.
L-am recunoscut imediat.
Cincizeci și șase de ani nu reușiseră să-i șteargă chipul din memoria mea. Era slab, palid, iar boala părea că îl consumase din interior până rămăsese doar conturul omului de altădată. Dar ochii erau aceiași.
Aceiași ochi care mă priviseră la șaptesprezece ani în autogară, rugându-mă să nu plec.
A zâmbit de parcă mă așteptase tot timpul.
— Bună, Elena, a spus el încet, cu o căldură liniștită.
Pentru câteva clipe n-am reușit să scot niciun sunet. Țineam manșeta tensiometrului în mână și simțeam că toată viața mea, toate alegerile, toate întrebările și toate regretele mă ajunseseră din urmă în acel salon.