Când găsise plicul lui Mihai, adresat mie, începuse să caute o ocazie să mă contacteze. Înainte să hotărască ce avea să facă, Clara văzuse postarea Rebecăi despre călătoria mea.
— Rebeca scrisese despre Malta?
— Spusese că este mândră de tine pentru că, în sfârșit, ai hotărât să călătorești singură.
Am închis ochii.
Așa aflase Dumitru unde voi fi.
— Nu știam la ce hotel te vei caza, a adăugat el. Nu știam nici programul tău. Faptul că te-am văzut pe acea stradă chiar a fost o întâmplare.
— O întâmplare foarte convenabilă.
— Da.
— Clara a venit să te oprească?
— A venit pentru că am chemat-o eu.
— De ce?
— Mi-a fost teamă că te voi ruga să rămâi.
Cuvintele lui au deschis o altă rană.
M-am așezat din nou.
Dumitru a tras adânc aer în piept.
— Am o casă mică în apropiere de Valletta. Ruxandra o moștenise de la sora ei. După călătoria aceasta intenționam să o vând.
— Locuiești în Anglia.
— O parte din an. După moartea Ruxandrei am început să petrec iernile aici.
— Deci și asta a fost o minciună.
— Am spus că este prima mea vizită în Malta. Iar tu ai auzit exact ceea ce te așteptai să auzi.
— M-ai întrebat: „E prima dată când vii în Malta?”, ca și cum nici tu nu mai fuseseși aici.
— Știu.
Am întins mâna spre plic. Îmi tremurau degetele.
— Ai citit scrisoarea?
— Nu.
— De ce ar trebui să te cred?
— Nu trebuie.
A fost primul răspuns din acea seară care mi-a trezit puțină încredere.
Am deschis plicul.
Înăuntru erau doar două foi.
Mihai scrisese scrisoarea cu douăzeci de ani în urmă.
Îmi vorbea despre Ruxandra. Nu îmi spusese toate detaliile, dar destule ca să înțeleg.
Scria că dorința de a evada din viața lui se transformase într-o iubire adevărată. Lângă Ruxandra se simțise ca un om fără facturi, fără rutină și fără responsabilități. Spunea că încheiase relația în clipa în care înțelesese că viața de care voia să fugă era tocmai viața pe care ar fi ales-o dacă ar fi existat riscul să o piardă.
Spre sfârșitul scrisorii scrisese:
„Elena, nu știu dacă adevărul te va elibera sau doar îți va pune în mâini vina mea.”
M-am oprit din citit.
Exact asta făcuse.
Ascunsese adevărul pentru a se proteja, iar apoi își prezentase tăcerea ca pe o formă de grijă față de mine.
Am citit ultimul paragraf:
„Dacă vei afla vreodată ce s-a întâmplat, poate vei ajunge să crezi că toată viața pe care am construit-o împreună a fost o minciună. Nu pot decât să-ți spun că greșeala mea a fost reală, dar la fel de real a fost fiecare dimineață în care m-am trezit și i-am mulțumit destinului că te găsesc lângă mine.”
Am împăturit scrisoarea.
Timp de treizeci și nouă de ani fusesem convinsă că fidelitatea era unul dintre stâlpii căsniciei noastre.
Acum trebuia să hotărăsc dacă o cameră ascunsă însemna că întreaga casă pe care o construiserăm nu existase niciodată cu adevărat.
Dumitru m-a privit atent.
— Îl urăști?
— Încă nu.
Era adevărat.
Durerea este ciudată. Morții nu sunt protejați de furia noastră. Moartea doar face furia mai singuratică.
— O urăști pe Ruxandra? am întrebat.
— Am urât-o pentru ceea ce a făcut.
— Iar acum?
— Îi urăsc fapta. Dar îmi este dor de femeia care fusese.
L-am înțeles imediat.
Poate că de aceea mă găsise. Nu pentru că soții noștri se iubiseră cândva, ci pentru că numai noi doi puteam înțelege cum pot exista trădarea și iubirea în aceeași amintire.
Am pus scrisoarea în geantă.
— Plec.
Dumitru a dat din cap.
— Te conduc la hotel.
— Nu.
— Elena, este târziu.
— Toată săptămâna am fost de acord cu tot ce mi-ai propus.
S-a încordat.
— Dar asta nu înseamnă că poți decide acum și cu ce anume sunt de acord.
S-a retras un pas.
— Ai dreptate.
L-am lăsat pe terasă.
Când m-am întors la hotel, mi-am împachetat lucrurile până în zori. Am plâns în timp ce împătuream hainele cumpărate în acea săptămână, haine care nu mi se mai păreau ale mele.
Apoi m-am oprit.
Dumitru mă mințise.
Și Mihai mă mințise.
Dar plimbarea cu barca fusese reală. Marea era încă albastră. Gustasem caracatiță, deși mă temusem îngrozitor de ea. Dansasem îngrozitor în piață, în timp ce străinii aplaudaseră.
Amintirile acelea îmi aparțineau doar mie.
Niciun bărbat nu le crease pentru mine.
La aeroport l-am văzut pe Dumitru stând lângă ghișeele de check-in.
Nu s-a apropiat. Lângă el se afla o pungă mică de hârtie.
Când m-am apropiat, s-a ridicat.
— Ți-am adus cartea, a spus.
O uitasem în restaurant.
— Mulțumesc.
Mi-a întins-o.
Fără flori. Fără discursuri frumoase. Fără să-mi ceară iertarea.
— Clara a spus că ar trebui să-ți dau drumul.
— Este o femeie rațională.
— Dur de inteligentă.
Am pus cartea în geantă.
— Îmbarcarea începe peste o oră.
— Știu.
M-a privit.
— Îmi pare rău că ne-am cunoscut pornind de la o înșelătorie.
— Și mie.
— Dar nu-mi pare rău că te-am cunoscut.
Am urât cât de bine îi înțelegeam cuvintele.
— Nu pot avea încredere în ceea ce s-a întâmplat între noi în această săptămână.
— Știu.
— Și nu voi fi premiul tău de consolare pentru ceea ce au făcut soții noștri.
— Nu ești.
— Nu tu hotărăști asta.
A dat din cap.
— Ai dreptate.
Din nou.
Fără scuze. Fără proteste.