Mi-a întins un cartonaș pe care erau trecute adresa și numărul lui de telefon.
— Dacă nu mă vei contacta niciodată, voi înțelege.
Am luat cartonașul.
Nu ca pe o promisiune. Nici ca pe o speranță. Doar ca pe posibilitatea de a lua o decizie mai târziu.
Apoi m-am urcat în avion și m-am întors acasă.
Timp de trei luni nu l-am contactat în niciun fel.
I-am povestit totul Rebecăi, dar nu imediat. La început i-am vorbit despre Malta: despre mâncare, despre apă, despre harta mea ținută cu susul în jos și despre cât de mult mă bucurasem să fiu singură.
Apoi i-am dat scrisoarea lui Mihai.
Fiica mea a început să plângă. După aceea s-a înfuriat. În cele din urmă m-a întrebat dacă regretam că plecasem în călătorie.
— Nu, am răspuns.
Răspunsul ne-a surprins pe amândouă.
Am început să merg la un psiholog. M-am înscris într-un grup de drumeții. Am urmat un curs de gătit și am distrus o tavă întreagă.
Am acceptat lucruri noi care nu aveau nicio legătură cu Dumitru.
Iar acest lucru a fost important.
În a nouăzeci și treia zi de la întoarcerea din Malta, i-am scris.
Nu un e-mail.
O scrisoare adevărată, pe hârtie.
I-am spus că nu iertasem felul în care se apropiase de mine. I-am scris că înțelegeam de ce căutase răspunsuri, dar i-am explicat și că înțelegerea nu înseamnă iertare.
Apoi i-am adresat o singură întrebare:
„Dacă ne vom întâlni din nou, ai putea face asta fără să pornești de la ideea că mă cunoști deja?”
Răspunsul lui a venit două săptămâni mai târziu.
„Nu. Dar aș putea să-mi petrec restul vieții încercând să te cunosc cu adevărat, în loc să cred că știu totul despre tine.”
Am recitit rândul de mai multe ori.
Apoi l-am sunat.
Prima noastră conversație a durat douăzeci de minute. Săptămâna următoare am vorbit patruzeci de minute. Trei luni mai târziu, Dumitru a venit cu avionul la mine.
A stat la un han.
Rebeca l-a întâlnit înaintea mea și l-a interogat ca pe un adevărat anchetator.
Dumitru s-a îndrăgostit imediat de ea.
Eu nu am început să am încredere în el dintr-odată.
Încrederea s-a întors în bucăți mici.
A învățat să spună sincer când îi era frică. Eu am învățat să recunosc atunci când eram furioasă. Am încetat să ne mai protejăm unul pe celălalt de adevărurile neplăcute.
Un an mai târziu am zburat din nou în Malta.
Dumitru mă aștepta la aeroport.
De data aceasta nu a încercat să prezinte întâlnirea noastră drept o întâmplare. Ținea în mâini un carton pe care scria:
„ELENA, 68 DE ANI. MAI SPUI ÎNCĂ «DA»?”
Am început să râd.
Apoi am scos un pix din geantă și am corectat mesajul:
„UNEORI.”
Dumitru a citit și a zâmbit.
— Așa este mult mai bine.
În seara trecută am luat cina în același restaurant de lângă port.
Chelnerul l-a salutat pe Dumitru pe nume.
De data aceasta nu mi-a mai fost teamă.
Clara ni s-a alăturat la desert.
Înainte să plecăm, Dumitru m-a condus pe terasă. Pentru o clipă mi-am amintit că, cu un an înainte, stătusem acolo și ascultasem pe ascuns conversația lui.
— Fără surprize, a spus el.
— Bine.
— Fără planuri secrete.
— Și mai bine.
Dumitru a inspirat adânc.
— Aș vrea să petrecem timpul care ne-a mai rămas călătorind între casa ta și casa mea.
L-am privit.
— Este o cerere?
— Este o întrebare.
Pentru mine, diferența aceasta conta enorm.
Am răspuns:
— Da.
Dar nu pentru că, odinioară, promisesem că voi accepta orice lucru nou.
Acea promisiune fusese făcută de o femeie speriată, care credea că a fi curajoasă înseamnă să nu refuze nicio experiență.
Acum știu mai multe.
Uneori curajul înseamnă să părăsești terasa.
Alteori înseamnă să urci într-un avion.
Și, uneori, curajul este să-i acorzi unui om dreptul de a-ți pune din nou întrebarea — după ce a învățat să merite răspunsul.
Ai putea prețui în continuare o căsnicie lungă, dacă după moartea soțului ai descoperi că ani întregi îți ascunsese o aventură?