Dar Dumitru a spus:
— S-au întâlnit la o conferință în Valletta.
Mi-am amintit imediat acea călătorie.
Pe atunci, Mihai lucra pentru o companie de transport maritim și era nevoit să meargă des în orașe diferite. Eu rămăsesem acasă cu Rebeca, care tocmai începuse școala.
Mihai mă suna în fiecare seară.
Cel puțin așa crezusem întotdeauna.
Dumitru a continuat:
— Ruxandra venise să-și viziteze sora. Aici, în restaurantul acesta, l-a întâlnit pe Mihai.
Am privit în jur.
Zidurile vechi de piatră. Plantele înflorite care se cățărau pe arcade. Portul care se vedea printre deschizături.
Aici, soțul meu cunoscuse soția altui bărbat.
— S-au mai văzut după aceea? am întrebat.
— De mai multe ori.
— Tot aici?
— Aici, la Londra, la Paris și o dată la Boston.
Boston.
Mi-am amintit călătoria aceea. Mihai se întorsese acasă cu un fular roșu și îmi spusese că îl cumpărase în timpul unei escale, pentru că îi fusese dor de mine.
Purtam acel fular de douăzeci de ani.
Mi-am dus palmele la gură.
Dumitru și-a întors privirea.
— S-au iubit?
— Nu știu.
— Nu mă mai minți.
M-a privit din nou în ochi.
— Da.
Răspunsul acela a distrus ceva în mine.
Nu cu zgomot. Nu s-a auzit nicio prăbușire. Pur și simplu, în viața mea s-a surpat în tăcere ceva ce crezusem încheiat și sigur.
Mihai murise lângă mine.
Cancerul îl luase încet, puțin câte puțin. Îl hrănisem cu supă atunci când nu mai putea ține singur lingura. Îi spălasem părul. Îi schimbasem așternuturile. Dormisem pe un scaun lângă patul lui, în salonul de îngrijiri paliative.
În ultima dimineață îmi strânsese mâna și îmi șoptise:
— Tu ai fost cel mai frumos lucru care mi s-a întâmplat în viață.
Îl crezusem.
Poate că o parte din mine încă îl credea.
Și tocmai aceasta era cruzimea cea mai mare.
— De ce s-au despărțit? am întrebat.
— Ruxandra mi-a spus că au ales să rămână alături de familiile lor.
— Cât de nobil.
Dumitru s-a crispat.
— Relația lor s-a încheiat acum douăzeci și unu de ani.
— Și după aceea au continuat să-și scrie?
— O vreme. Ultimele scrisori erau, în cea mai mare parte, scuze.
— Își cereau iertare unul altuia?
— Mai ales asta făceau.
Am privit din nou plicul.
— Dar scrisoarea aceasta?
— Mihai ți-a scris-o ție.
— De ce nu mi-a dat-o?
— Cred că i-a trimis-o Ruxandrei pentru că i-a fost teamă.
— Teamă de ce?
— Teamă că te va pierde.
Am zâmbit amar.
— Timp de unsprezece ani și-a asumat riscul să mă piardă.
— Înțeleg.
— Nu, Dumitru. Tu știi ce a făcut soția ta. Dar nu știi ce mi-a făcut mie soțul meu.
A primit cuvintele fără să încerce să se apere.
Din cauza asta îmi era tot mai greu să-mi păstrez furia îndreptată doar către el.
— Ruxandra știa că Mihai a murit?
— Da.
— De unde?
— Urmărea familia voastră pe internet.
Am simțit un fior rece.
— De aceea m-ai recunoscut?
Dumitru a dat din cap.
— În cutie erau și fotografii. Într-una apăreai alături de Mihai la nunta fiicei voastre. În alta erați împreună la aniversarea căsătoriei.
M-am ridicat.
— Așadar, când m-ai văzut pe o stradă din Valletta, cu harta ținută invers, știai foarte bine cine sunt.
— Da.
— Ai râs și m-ai întrebat dacă era prima mea vizită în Malta.
— Da.
— Și te-ai prefăcut că suntem doi străini.
— Voiam să mă prezint și să-ți dau plicul.
— Dar n-ai făcut-o.
— Nu.
— De ce?
Dumitru a privit spre port.
— Pentru că mi-ai zâmbit.
Am așteptat să continue.
— Sună prost acum, a spus el. Dar păreai pierdută, apoi ai început să râzi de tine însăți. Luni întregi îmi imaginasem un om doar prin numele de pe plic și prin fotografiile din cutie. Dintr-odată, omul acela a apărut viu în fața mea.
— Și m-ai invitat la cafea.
— M-am convins că nu era decât o cafea.
— Apoi a urmat micul dejun.
— Da.
— Călătoria în Gozo.
— Da.
— Ultima mea cină pe insulă.
Vocea lui a coborât.
— Da.
Cu fiecare mărturisire, amintirile noastre se schimbau.
Cafeaua care mi se păruse o întâmplare. Călătoria cu feribotul, când mă prinsese de mână fiindcă puntea se legăna. Ziua în care îmi cumpărase înghețată cu lămâie și îmi ștersese zahărul de pe deget. Discuția liniștită de lângă mare, când Dumitru îmi spusese cât de bucuros era că acceptasem să merg cu el.
Eu crezusem că viața ne adusese împreună.
Dumitru mă recunoscuse, mă urmărise și apoi alesese să nu-mi spună de ce.
— M-ai folosit, am spus.
— La început am vrut să aflu răspunsuri.
— Ce răspunsuri?
— Voiam să văd dacă Mihai ți-a distrus viața în același fel în care secretul Ruxandrei mi-a distrus-o pe a mea.
L-am privit cu atenție.
— Păream distrusă?
— Nu.
— Și asta te-a dezamăgit?
Chipul i s-a schimonosit de durere.
— La început? Poate.
Adevărul era neplăcut, dar îi apreciam sinceritatea.
La șase ani după moartea Ruxandrei, Dumitru fusese convins că mariajul lor se întemeiase pe sinceritate. Apoi descoperise o viață ascunsă despre care nu știuse nimic.
Venise în Malta pentru că acolo începuse totul.
La prima lui vizită stătuse trei ore în acel restaurant fără să comande nimic. Se întorsese un an mai târziu. Apoi revenise din nou.