Camera a început să se învârtă în jurul meu.
M-am așezat încet pe marginea patului.
— Nu… nu se poate… Era atât de atent… atât de amabil…
Lacrimile mi-au umplut din nou ochii.
De data aceasta nu era numai durere.
Era rușinea, dezorientarea și sentimentul sfâșietor că tot ce crezusem în acea singură noapte se transformase în pulbere.
— Îl căutăm de câteva luni, a continuat femeia. Folosește identități false și acte falsificate. În dimineața aceasta însă a făcut o greșeală. A încercat să retragă o sumă prea mare din contul dumneavoastră, iar operațiunea le-a atras atenția colegilor noștri.
Am ridicat capul, uimită.
— A încercat să mai scoată bani?
— Da. De aceea suntem aici. Avem nevoie să vă amintiți tot. Fiecare detaliu. Fiecare cuvânt. Orice mișcare, orice gest.
Mi-am acoperit fața cu palmele.
Fragmentele serii trecute au început iar să se lege. Zâmbetul lui. Atingerea ușoară a mâinii. Tonul domol. Întrebările aparent nevinovate.
Și atunci am înțeles lucrul cel mai dureros.
Nu fusese vorba numai despre bani.
El mă alesese cu grijă.
Mă observase.
Îmi cântărise fiecare reacție, de parcă știa dinainte că voi fi o victimă ușoară.
Din coridor s-au auzit deodată pași grăbiți. Cineva vorbea tare într-o stație.
— Este posibil să nu fi plecat singur din hotel… Avem bănuiala că există și un complice…
Frica s-a întors.
De această dată nu a venit ca un șoc.
Era mai adâncă.
Mai grea.
Pentru că nu mai era doar povestea unei trădări sau a unor economii furate.
Fără să știu, ajunsesem parte din ceva mult mai mare.
Capitolul 3. O pistă care se pierde fără urmă
— Trebuie să verificăm imediat înregistrările camerelor de supraveghere, a spus polițistul, ieșind repede pe coridor.
Eu am rămas pe pat, incapabilă să fac vreo mișcare.
Aceleași expresii îmi răsunau neîncetat în minte.
Escroc în serie.
Acte false.
Îl căutăm de luni întregi.
Femeia în civil a rămas cu mine.
— Doamna Marinescu, încercați să reconstituiți seara minut cu minut. Chiar și un amănunt care pare lipsit de importanță poate fi decisiv.
Am închis ochii.
Barul hotelului a reapărut imediat în fața mea.
Lumina stinsă.
Paharul cu vin.
Privirea liniștită a lui Mihai.
Se așezase lângă mine atât de firesc, încât întâlnirea noastră păruse o simplă întâmplare.
Abia acum îmi dădeam seama cât de atent mă condusese spre subiecte personale.
Totul începea să capete sens.
— M-a întrebat dacă locuiesc singură, am spus încet. Apoi a vrut să știe despre copiii mei. Despre pensie. A ajuns chiar să mă întrebe, fără să pară direct, unde îmi țin economiile.
Femeia a devenit imediat atentă.
— Exact așa lucrează. La început construiește încrederea. După aceea adună informații. Mai târziu, fiecare detaliu este folosit împotriva victimei.
Ușa s-a deschis din nou.
Un alt polițist a intrat în cameră.
— Avem ceva de pe camere, a anunțat. A ieșit din hotel la șase și douăsprezece minute. Și nu era singur.
— Cine era cu el? a întrebat femeia imediat.
— Nu știm încă. A doua persoană purta gluga trasă adânc pe față, așa că nu putem vedea trăsăturile. Totuși, am găsit o urmă interesantă.
Tensiunea din încăpere a crescut.
— Ce anume?
— La scurt timp după plecare, a folosit un card emis pe cu totul alt nume.
Inima a început din nou să-mi bată violent.
— Asta înseamnă că… a mai făcut-o? am întrebat în șoaptă.
Polițistul a dat încet din cap.
— Da. Avem motive să credem că a păgubit în același mod și alte femei. Dacă nu i-am fi blocat astăzi operațiunea, probabil ar fi continuat.
Un fior înghețat mi-a străbătut spatele.
Totul fusese organizat cu o precizie înspăimântătoare.
Fiecare pas.
Fiecare cuvânt.
Fiecare întâlnire.
Nimic nu fusese întâmplător.
Și exact atunci mi-a revenit în minte o amintire aparent neînsemnată din seara precedentă.
— Mi-a spus că tocmai se întorsese dintr-o călătorie… Susținea că lucrează ca fotograf… am început, dar vocea mi s-a frânt. Mi-a arătat chiar și niște fotografii.
Femeia în civil s-a întors brusc spre mine.
— Vă amintiți ce imagini erau?
Am luat telefonul și am deschis galeria. Am trecut repede prin foldere, încercând cu disperare să-mi amintesc ce îmi arătase.
Nu era nimic.
Nici măcar o fotografie.
Atunci am priceput un alt adevăr înspăimântător.
Nu lăsase în urmă nicio urmă.
Nicio imagine.
Niciun mesaj.
Niciun contact.
Niciun profil pe vreo rețea socială.
De parcă omul acela nu existase niciodată.
Polițistul a privit ecranul telefonului meu și a spus încet:
— Nu avem de-a face cu un escroc obișnuit. Este extrem de prudent. Are grijă să nu lase aproape nimic în urma lui.
Pe hol s-a auzit iar agitație.
Cineva tocmai anunțase că verificarea celorlalte camere nu dusese la nimic.
Dispăruse.
Fără urmă.
Ca și cum s-ar fi topit în aer.
Singura dovadă că fusese real rămânea contul meu golit și banii lipsă.
M-am ridicat încet.
— Dar eu l-am văzut… Am stat cu el ore întregi…
Femeia m-a privit de data aceasta cu mai multă blândețe.
— Doamna Marinescu… oamenii ca el știu exact în cine trebuie să se transforme. Devin persoana pe care victima lor speră s-o întâlnească.