Cuvintele acelea au durut mai mult decât orice altceva.
M-am dus la fereastră.
În fața hotelului, ziua începea deja în toată puterea ei.
Mașinile treceau pe bulevard.
Oamenii se grăbeau spre serviciu.
Cineva ținea un pahar cu cafea, altcineva vorbea la telefon.
Totul părea absolut obișnuit.
Și totuși știam că, undeva printre ei, putea fi el.
Sau poate mergea deja pe o altă stradă, sub un nume complet diferit.
Telefonul a vibrat deodată.
Pe ecran apărea din nou un număr necunoscut.
Câteva secunde am privit fără să mă mișc.
În cele din urmă am răspuns.
— Da?
Era aceeași voce de bărbat pe care o auzisem mai devreme.
— Nu v-ați amintit tot.
Apelul s-a întrerupt imediat.
Am rămas împietrită.
Pentru prima dată am acceptat cu adevărat că povestea aceasta era departe de a se fi încheiat.
Capitolul 4. Bărbatul fără chip și prețul încrederii (Încheiere)
Nu am dormit nicio clipă până dimineață.
Orice zgomot de pe coridorul hotelului mă făcea să tresar.
Telefonul zăcea lângă mine ca o dovadă permanentă că nu treceam printr-un coșmar.
Plățile fuseseră oprite.
Contul era blocat.
Dar o parte însemnată din economiile strânse o viață întreagă dispăruse fără posibilitate de întoarcere.
Puțin după prânz, poliția mi-a cerut să merg la secție.
Abia acolo greutatea întregii situații s-a prăbușit asupra mea.
Anchetatorul a așezat pe masă mai multe dosare și fotografii.
Eu am rămas pe scaun, tăcută, fără să pot rosti nimic.
Șase identități.
Expresia aceea suna ireal.
Ca și cum nu ar fi fost un singur om, ci o fantomă care își schimba mereu chipul și numele.
După o lungă tăcere, am găsit puterea să întreb:
— Ați reușit să-l prindeți?
Anchetatorul a clătinat încet din cap.
— Deocamdată, nu. Dar cercul din jurul lui se strânge.
A tăcut o clipă, de parcă se întreba dacă să-mi spună și restul.
În cele din urmă a continuat:
— Mai există un lucru important. Nu îl interesa doar să vă ia banii. Voia să afle cât de repede observați lipsa lor. Urmărea momentul în care aveați să contactați banca. Bănuim că ați fost folosită, fără să știți, într-un plan mult mai amplu.
Un val rece m-a străbătut.
— Ce înseamnă asta?
— Este posibil să vă fi folosit drept acoperire pentru alte operațiuni financiare. În astfel de cazuri, autorii testează reacția victimelor ca să poată face, în același timp, alte transferuri ori fraude.
Gândul acela era aproape imposibil de suportat.
Când am ieșit din secție, orașul mi s-a părut complet străin.
Oamenii mergeau grăbiți la treburile lor.
Râdeau.
Vorbeau la telefon.
Își trăiau viețile obișnuite.
Numai eu aveam impresia că, într-o singură noapte, pierdusem tot ce considerasem sigur.
De parcă fusesem smulsă din lumea mea și lăsată singură într-un loc necunoscut.
Telefonul a sunat iar.
Știam că n-ar fi trebuit să răspund.
Și totuși am făcut-o.
Am recunoscut vocea din prima clipă.
M-am oprit în mijlocul trotuarului.
— De ce mi-ai făcut asta? am întrebat abia auzit.
La celălalt capăt s-a lăsat tăcerea câteva secunde.
Apoi a rostit fraza pe care nu aveam s-o uit niciodată.
— Eu nu v-am făcut nimic. Dumneavoastră ați ales să aveți încredere în mine.
Legătura s-a întrerupt.
Am rămas nemișcată pe stradă.
În mod ciudat, nu mai simțeam frică.
Nici furie.
Doar un gol.
Trei zile mai târziu, poliția m-a sunat din nou.
Aflaseră că trecuse granița folosind o altă identitate falsă.
Dispăruse.
De data aceasta, definitiv.
Ancheta a rămas deschisă.
Viața mea, însă, nu.
M-am întors acasă.
Primele săptămâni au fost cele mai grele.
De fiecare dată când suna telefonul, tresăream.
Fiecare număr necunoscut îmi încorda tot trupul.
Cu timpul, am început totuși să mă ridic.
Am șters tot ce îmi amintea de el.
Am verificat fiecare cont bancar.
Mi-am schimbat parolele.
Am stabilit limite noi.
Am securizat tot ce putea fi securizat.
Dar cea mai importantă schimbare nu s-a petrecut în telefon, în conturi sau în acte.
S-a petrecut în mine.
Am încetat să mă învinovățesc.
Într-o seară, m-am așezat din nou lângă fereastră.
Așa cum făcusem de atâtea ori înainte.
Numai că, de data aceasta, fereastra nu mai însemna singurătate și așteptare.
Devenise semnul unui început nou.
Mai liniștit.
Mai prudent.
Mai înțelept.
Atunci am înțeles ceva ce până atunci nu reușisem să văd.
Noaptea aceea nu-mi luase viața.
Îmi luase doar iluziile.
În schimb, îmi dăduse ceva mult mai valoros.
Puterea de a privi oamenii și lumea așa cum sunt în realitate.
Am încetat să mai caut apropierea întâmplătoare cu orice preț.
Am învățat să-mi ascult intuiția.
Și să accept adevărul chiar și atunci când doare.
Undeva, în adâncul meu, știam că Mihai nu fusese sfârșitul poveștii mele.
Fusese doar capitolul ei cel mai dureros.
Capitolul care îmi schimbase întreaga viață.
Și tocmai de aceea devenise, în același timp, cel mai important.