29 iunie 2026
Când am deschis ochii, primul lucru care m-a neliniștit a fost tăcerea neobișnuită.
O dungă îngustă de lumină se strecurase printre draperii și cădea chiar pe marginea patului. Am rămas câteva clipe nemișcată, încercând să-mi dau seama unde eram și de ce încăperea aceea îmi părea străină.
Apoi amintirile s-au întors una câte una.
Barul hotelului. Paharul cu vin. Mihai.
Mi-am întors capul spre cealaltă parte a patului. Perna de lângă mine era goală.
Din el nu rămăsese nicio urmă.
— Mihai? am strigat încet.
Nu mi-a răspuns nimeni.
Am intrat în baie, însă și acolo era pustiu. Din robinet cădea rar câte o picătură, iar fiecare sunet părea să măsoare timpul care trecea.
M-a cuprins o iritare ușoară.
„Probabil a apărut ceva urgent și a trebuit să plece”, mi-am spus, încercând să nu dau frâu liber neliniștii.
Atunci am observat scaunul de lângă fereastră.
Geanta mea era deschisă.
Inima mi s-a strâns brusc.
Am alergat spre ea și am început să-i răscolesc conținutul cu mișcări grăbite.
Portofelul era acolo.
Actele, la fel.
Numai cardul bancar dispăruse.
Am rămas în picioare, fără să mă pot mișca.
Nu. Așa ceva nu se putea întâmpla.
Degetele au început să-mi tremure.
Am răsturnat tot ce aveam în geantă pe pat și am verificat fiecare buzunar, fiecare pliură, până și ultima monedă rătăcită.
Cardul nu era nicăieri.
Un fior rece mi-a coborât pe șira spinării.
Am apucat telefonul.
Ecranul era plin de notificări de la bancă.
Una.
A doua.
A treia.
A cincea.
A zecea.
Cu fiecare mesaj nou, frica din mine creștea.
Banii dispăreau din cont.
Sume uriașe.
Tocmai economiile pe care le strânsesem cu răbdare mai bine de zece ani.
Totalul se apropia deja de un milion de lei.
În clipa aceea, panica m-a cuprins cu totul.
Am sunat imediat la bancă.
— Cardul trebuie blocat fără întârziere, mi-a spus operatoarea pe un ton calm și profesionist.
— Da, vă rog! Faceți-o acum! Chiar acum!
După ce mi-au confirmat că fusese blocat, m-am prăbușit pe marginea patului. Nu mai aveam putere nici să mă ridic.
Lacrimile au început să-mi curgă fără să le pot opri.
Oare Mihai fusese, din prima clipă, doar un escroc?
Zâmbetele lui, privirile blânde, cuvintele tandre — toate fuseseră doar o mască exersată cu grijă?
Seara precedentă a început să mi se deruleze în minte, bucată cu bucată.
Mă întrebase prea multe.
Mult prea amănunțit.
Despre viața mea.
Despre copii.
Despre bani.
Despre faptul că locuiam singură.
Cu o seară înainte, totul mi se păruse o conversație firească.
Acum, în spatele fiecărei întrebări vedeam o intenție limpede.
Telefonul a sunat pe neașteptate.
Pe ecran apărea un număr necunoscut.
Cu mâna tremurândă, am răspuns.
— Alo?
La celălalt capăt al firului s-a lăsat o tăcere lungă.
Apoi s-a auzit o voce bărbătească, gravă.
— Doamna Elena Marinescu?
— Da… eu sunt.
— Să nu părăsiți hotelul sub nicio formă. Ajungem în curând.
— Iertați-mă… cine sunteți?
Nu am primit răspuns.
Apelul s-a întrerupt.
Am privit telefonul și am simțit cum inima îmi bate tot mai repede.
După aproximativ douăzeci de minute, cineva a bătut la ușa camerei.
Și abia atunci am înțeles că povestea cu Mihai era mult mai înfricoșătoare decât îmi imaginasem.
Capitolul 2. Oamenii din spatele ușii și adevărul care începea să iasă la lumină
S-a auzit o nouă bătaie.
De data aceasta mai puternică, mai grăbită, mai insistentă.
Mi-au trebuit câteva clipe ca să mă ridic. Picioarele îmi erau grele, iar în minte îmi răsuna aceeași poruncă primită la telefon:
„Să nu părăsiți hotelul.”
— Cine este? am întrebat, silindu-mă să par calmă.
— Poliția. Vă rugăm să deschideți.
Mi s-a tăiat respirația.
Poliția?
Așadar nu mai era vorba doar despre un card dispărut.
Lucrurile erau mult mai grave.
Am descuiat încet.
În cameră au intrat două persoane.
Un polițist în uniformă și o femeie îmbrăcată civil. Ținea la piept un dosar gros. Înainte să rostească vreun cuvânt, a cercetat atent încăperea, de parcă ar fi vrut să rețină fiecare detaliu.
— Dumneavoastră sunteți doamna Elena Marinescu? m-a întrebat.
— Ați petrecut noaptea trecută cu un bărbat care s-a prezentat drept Mihai?
Am încuviințat fără să pot vorbi, iar frigul acela interior m-a cuprins din nou.
Femeia și polițistul au schimbat o privire scurtă.
— Va trebui să vă punem câteva întrebări. V-a spus că este fotograf?
— Da. Așa s-a prezentat. Ne-am cunoscut aseară, în barul hotelului.
Polițistul a notat ceva în carnețel.
— Îi cunoașteți numele de familie adevărat?
Am rămas fără cuvinte.
— Nu… mi-a spus doar că îl cheamă Mihai.
În cameră s-a așternut o tăcere apăsătoare.
Femeia a oftat.
— Nu sunteți prima femeie pe care a abordat-o astfel.
Cuvintele acelea m-au lovit mai tare decât mă așteptasem.
— Ce vreți să spuneți? am șoptit.
A deschis dosarul și a întins pe pat câteva fotografii.
În toate apărea Mihai.
Dar de fiecare dată lângă altă femeie.
Alt oraș.
Alt hotel.
Altă victimă.
— Este un escroc care acționează în serie, mi-a explicat ea, păstrându-și vocea liniștită. Caută femei trecute de prima tinerețe, le câștigă repede încrederea, ajunge la datele lor bancare și apoi dispare fără urmă.