Fata era deja așezată pe pat, cu ochii larg deschiși de spaimă. Gheorghe o ridică repede, o înfășură într-o pătură și o scoase în curte, cât mai departe de casă.
— Rămâi aici! strigă el. Să nu pleci nicăieri!
Apoi se întoarse imediat înăuntru.
În casă se aflau actele și banii strânși peste iarnă. Dar, brusc, își aminti de un alt lucru: desenele Ioanei. Primele ei lucrări erau păstrate cu grijă într-un sertar al mesei de lucru. N-ar fi putut spune de ce tocmai atunci i se păruseră atât de importante. Doar simțise că nu le putea lăsa pradă focului.
Gheorghe intră în atelierul deja cuprins de flăcări. Focul urca pe pereți, de sus venea un trosnet amenințător, iar fumul îi ustura ochii și îi tăia respirația. Ajunse la bancul de lucru, trase sertarul, scoase mapa cu desene și se întoarse spre ieșire. În aceeași clipă, o grindă se prăbuși cu un zgomot asurzitor chiar lângă ușă și blocă trecerea. Gheorghe se feri într-o parte, dar aproape imediat o altă bârnă grea se desprinse de sus și îl lovi în spate. Bărbatul căzu la podea. În jurul lui nu mai era decât fum.
Ioana stătea pe iarba rece, la vreo douăzeci de pași de casa care ardea, și nu-și putea desprinde privirea de la flăcări. Focul ieșea deja pe ferestre, iar acoperișul începea să se lase. Înăuntru era Gheorghe Marin. Singurul om care o luase cândva din centrul de plasament. Omul care nu-i ceruse niciodată să vorbească. Care fusese pur și simplu acolo. O învățase mirosul așchiilor proaspete de pin. Îi pusese o floare pe pervaz. Tăcuse lângă ea fiindcă înțelesese că, uneori, liniștea spune mai mult decât toate cuvintele.
Ioana deschise gura.
Și pentru prima dată țipă.
— Tată! Tată! TATĂ!
Vocea îi era aspră și răgușită, aproape străină, pentru că gâtul uitase să mai scoată sunete adevărate. Dar era vocea ei. Strigătul se răspândi peste satul adormit, peste casele întunecate și copacii nemișcați.
— Tată! Ajutor! Tata este acolo! Ajutați-l!
În ferestrele caselor vecine începură să se aprindă luminile. Câinii treziți lătrară. Primul care ajunse fu nea Vasile, cu un singur bocanc în picior și cu o haină matlasată aruncată în grabă peste cămașă.
— Ce s-a întâmplat? Unde arde?
— Tata e acolo! strigă Ioana, apucându-l de mână și arătând spre casă. E înăuntru! Scoateți-l!
Nea Vasile rămase nemișcat o clipă. În tot anul care trecuse, era prima dată când auzea vocea fetei. Dar nu era timp pentru mirare. Se repezi spre clădirea cuprinsă de foc. În urma lui veniră și ceilalți săteni, femei și bărbați ieșiți din case în ce apucaseră să îmbrace, cu găleți, lopeți și cârlige. Casa ardea aproape în întregime, însă magazia lipită de atelier nu fusese încă înghițită complet de flăcări.
Gheorghe a fost scos printr-o spărtură din peretele magaziei. Nea Vasile și un tânăr din sat, Ionuț, s-au strecurat prin fum, l-au găsit pe bărbat inconștient, lângă bancul de lucru, și l-au tras afară. Gheorghe era plin de funingine, avea arsuri și o coastă ruptă, dar era viu.
Ioana căzu în genunchi în noroi, se agăță cu putere de mâna lui și începu să plângă. Pentru prima oară după doi ani, plângea atât de tare încât i se auzea glasul în toată curtea. Iar cuvintele îi ieșeau unul după altul, ca și cum nu mai putea să le oprească:
— Tată… tăticule… te rog, nu muri… Nu muri…
Ambulanța ajunse cam după o oră. Gheorghe fu dus la spitalul din oraș. Ioanei i se permise să meargă împreună cu el; tânăra asistentă medicală abia își stăpânea lacrimile când o privea. Toate actele arseseră odată cu locuința, dar în noaptea aceea nimeni nu se mai gândea la hârtii.
Gheorghe rămase internat aproape două săptămâni. Medicii îi găsiră arsuri, o coastă fracturată și o intoxicație puternică cu fum. Totuși, bărbatul se ridică. În ciuda vârstei, trupul lui era puternic. În tot acest timp, Ioana locui la asistenta care se oferise singură să o găzduiască temporar. În fiecare zi mergea în salon, se așeza lângă pat și vorbea cu tatăl ei. Acum vorbea fără oprire. Uneori se poticnea, unele cuvinte le rostea încă nefiresc, dar aproape că nu mai tăcea. Era ca și cum un baraj care ținuse înăuntru tot ce simțise se rupsese în sfârșit.
Îi povestea despre școală. Despre cum doamna Mariana aproape izbucnise în plâns când Ioana răspunsese pentru prima dată cu voce tare la o lecție. Despre scândurile pe care nea Vasile le adusese deja pentru noua casă. Despre tot satul care strângea ajutor: unii aduceau bani, alții haine, iar câțiva se oferiseră să muncească fără plată la construcție. Îi spuse și despre tanti Maria, care stătuse lângă ruine, plânsese și repetase întruna:
— Iartă-ne, Gheorghe. Am fost proaste.
Bărbatul o asculta cu ochii închiși, iar o lacrimă îi cobora încet pe obraz. El vorbea foarte puțin; fiecare respirație și fiecare cuvânt îl dureau din cauza coastei rupte. Dar o asculta pe Ioana. Și, pentru moment, era de ajuns.