După o lună, s-au întors acasă. Mai exact, s-au întors în locul unde fusese cândva casa. Din vechea locuință nu mai rămăsese aproape nimic. Doar magazia strâmbă supraviețuise. În schimb, la întoarcerea lor, bărbații din sat începuseră deja să ridice o casă nouă. Munceau împreună, ca o singură gospodărie. Nea Vasile se transformase, spre surprinderea tuturor, în conducătorul lucrării și le spunea celorlalți ce aveau de făcut. Femeile găteau și aduceau mâncare. Cineva găsise materiale la preț mic, altcineva își dăduse economiile. Era mult de lucru, dar și oamenii dispuși să ajute erau mai mulți decât se așteptaseră.
Până când casa avea să fie gata, Ioana și Gheorghe se mutară în magazia rămasă în picioare. Acolo amenajară repede o locuință provizorie: instalară o sobă mică și aduseră saltele și pături. Era puțin loc, însă era cald. Iar cel mai important lucru era că se aflau din nou împreună.
În dimineața de după întoarcere, stăteau pe pragul încăperii improvizate și beau ceai fierbinte. Ioana se uită la tatăl ei și spuse deodată:
— Tată, în casa nouă să facem atelierul de două ori mai mare. Dacă tot mi-a revenit vocea, trebuie să profit de ea cât pot.
Gheorghe o privi multă vreme. În fața lui se afla fetița firavă, cu rochia veche, codițele blonde și ochii cenușii, uriași.
Apoi, pentru prima dată după mulți ani, zâmbi cu adevărat.
— Îl facem, spuse el. Profităm din plin.
O cuprinse stângaci, aproape ca un urs, pe după umeri. Ioana se lipi imediat de el și închise ochii. Ar fi vrut să păstreze clipa aceea pentru totdeauna.
Până toamna, casa fu terminată. Nu era prea mare, dar era trainică, luminoasă și primitoare. Instalația electrică fusese schimbată cu totul; nea Vasile verificase personal fiecare lucru, hotărât ca de data aceasta să fie sigur. Atelierul ieșise încăpător, exact așa cum și-l doriseră amândoi. Pe pervaz apăru din nou o mușcată. O adusese tanti Maria. Așeză ghiveciul lângă fereastră și spuse cu sfială:
— E pentru căldura casei. Să nu te superi pe mine, Gheorghe. Am fost nechibzuită.
Bărbatul doar făcu un semn cu mâna. Văzuse multe în viață și învățase de mult să ierte.
Ioana trecu în clasa a patra. Acum îi răspundea învățătoarei cu voce tare. Glasul îi era încă liniștit, însă devenise clar și sigur. Doamna Mariana zâmbea de fiecare dată când îi trecea fetei nota maximă, ca și cum nici acum nu reușea să creadă pe deplin minunea.
Seara, tatăl și fiica lucrau din nou împreună în atelier. De data aceasta erau acolo două bancuri adevărate de lucru: unul mare și unul ceva mai mic. Gheorghe rindeluia și șlefuia scândurile, iar Ioana desena modelele pe care urmau să le sculpteze. Într-o zi, fata făcu schița unui dulap nou și îl împodobi cu păsări cioplite.
Gheorghe cercetă desenul cu atenție.
— E frumos. Fă-l.
Și Ioana îl făcu.
Toamna, negustorul veni pentru următoarea partidă de mobilă și observă uimit că noile cutii și dulăpioare se vindeau mai bine decât înainte. Cel mai mult le plăceau oamenilor piesele împodobite cu păsări.
— Fata mea le-a desenat, spuse Gheorghe simplu.
Într-o singură expresie — „fata mea” — se adunase atât de multă căldură și mândrie, încât negustorul, om trecut prin multe, clipi des și se întoarse într-o parte, prefăcându-se că examinează mobila.
Cu timpul, și vorbele din sat s-au schimbat.
— Până la urmă, fata a avut noroc, spuneau acum femeile lângă fântână. A primit un tată cum rar se găsește.
— Și el a avut noroc, răspundea tanti Maria. Soarta i-a trimis o fiică. La început tăcea, dar acum încearcă să o mai oprești.
— Are și mâini de aur, adăuga nea Vasile. I-a revenit și glasul. Seamănă cu tatăl ei. Chiar dacă nu e copilul lui de sânge.
— Cum adică nu e copilul lui? protesta imediat tanti Rodica. Este cât se poate de fiica lui. Nu prin sânge, ci prin inimă.
Într-o zi, trecând pe lângă fântâna satului, Gheorghe Marin nu se mai feri de vecini și nici nu bombăni, așa cum făcea de obicei. Se opri, privi oamenii adunați acolo, înclină ușor capul și spuse:
— Să trăiți cu bine.
Apoi își continuă drumul. Era înalt, puternic și deja încărunțit pe la tâmple. Lângă el mergea Ioana, o fetiță slăbuță și blondă, cu caietul de desen ținut sub braț. Îi povestea tatălui ceva cu însuflețire, se grăbea, se încurca, înghițea cuvintele și gesticula larg.
Iar Gheorghe mergea alături de ea și o asculta cu atenție.
Și zâmbea.