— Nici el nu știe să lege două vorbe, răspundea tanti Maria. S-au găsit unul pe altul. Doi oameni tăcuți sub același acoperiș.
Gheorghe nu prea auzea aceste comentarii. Înțelegea un singur lucru: fata nu trebuia grăbită. Ioana trecuse prin lucruri cărora nici mulți adulți nu le-ar fi făcut față. Incendiul. Moartea ambilor părinți. Centrul de plasament. Cum să vorbească despre toate acestea, când înăuntrul copilului putea exista un strigăt atât de puternic încât nimeni din jur să nu-l audă?
Atunci Gheorghe hotărî să încerce altă cale. Fără conversații lungi. Prin muncă.
Într-o zi, o chemă pe Ioana în atelier. Îi arătă masa mare de lucru, uneltele și bucățile de lemn așezate într-un colț. Apoi îi întinse o rindea mică, pe care o pregătise dinainte, potrivind-o astfel încât să poată fi ținută de mâinile ei firave. Fata privi unealta, apoi chipul bărbatului. Și, dintr-odată, colțurile buzelor i se mișcară abia vizibil. Nu era încă un zâmbet adevărat, însă semăna cu începutul unuia.
Gheorghe îi arătă cum trebuia plimbată rindeaua pe suprafața scândurii. Ioana își așeză cu grijă palmele pe mâner și împinse încet. O așchie subțire, aurie, se răsuci într-o spirală și căzu pe podea. Fata o privi, apoi trecu din nou unealta peste lemn. Și încă o dată. Deodată, Gheorghe auzi ceva și nici măcar nu înțelese din prima. Ioana inspirase adânc și scosese un oftat. Nu spusese nimic, nu râsese. Doar expirase ca și cum ceva greu, ținut multă vreme în piept, începuse în sfârșit să se desprindă.
Atunci bărbatul înțelese că, într-un fel, vor reuși.
Aproape toată vara și-au petrecut-o împreună în atelier. Gheorghe o învăța treptat meseria tâmplăriei. Fetița se dovedi uimitor de îndemânatică: avea degete lungi și agile, iar orice lucru nou îl reținea din prima. Până în august, reușea singură să sculpteze modele simple pe cutii din lemn. Gheorghe îi arăta mișcarea, Ioana o urmărea atent și o repeta. Bărbatul o lăuda rar cu voce tare; de cele mai multe ori doar încuviința din cap. Pentru ea era suficient. Cu timpul, cei doi au început să se înțeleagă fără cuvinte. Dintr-o privire, dintr-un gest, din felul în care mișcau mâna sau chiar din scârțâitul unei scânduri sub picior. Între ei se născuse un limbaj tăcut, pe care amândoi îl pricepeau.
Toamna, Ioana începu școala mică din sat, unde învățau copii veniți din mai multe așezări din apropiere. Învățătoarea, doamna Mariana Petrescu, știa că noua elevă nu vorbea și nu o obliga să răspundă cu voce tare. Ioana rezolva în scris și învăța foarte bine. Matematica îi plăcea cel mai mult, iar după un timp ajunse printre cei mai buni elevi ai clasei la această materie. La început, ceilalți copii se fereau de ea și o considerau „mută și ciudată”. Dar Ioana nu părea prea afectată. Singurătatea îi devenise de mult familiară. Important era ca seara să se întoarcă în atelierul cunoscut, plin de miros de lemn proaspăt și clei. Acolo ardea lampa cu abajur verde, iar lângă bancul de lucru se afla Gheorghe, prelucrând o nouă scândură. Pentru prima dată după moartea părinților, Ioana începuse să numească acel loc acasă. Un adevărat acasă.
Vorbele satului, însă, nu se opreau.
— Ei, Maria, întrebă într-o zi nea Vasile, întâlnind-o lângă fântână, a început fata să vorbească?
— Nu, răspunse femeia. Tot tace. Și el tace lângă ea. Trăiesc ca doi sihaștri. Ar trebui măcar să-și cumpere un radio, să se audă ceva în casa aceea.
— Și dacă nu va vorbi niciodată? zise tanti Rodica pe gânduri. Am auzit că, dacă un copil tace prea mult, uneori vorbirea nu mai revine. În curând face zece ani.
— Gheorghe ar trebui să o ducă la niște specialiști buni, spunea câte cineva. Există medici care se ocupă de astfel de copii.
Dar Gheorghe nu o ducea nicăieri. Era convins, fără să poată explica de ce, că Ioana va vorbi atunci când va fi pregătită. Nu pentru că cineva o va sili să scoată sunete sau o va supune unor tratamente cu forța. Pur și simplu avea să vină o clipă în care va simți nevoia să spună ceva, iar cuvântul potrivit va apărea singur. Și el putea tăcea aproape o săptămână, însă atunci când apărea o nevoie adevărată, vorbea. Puțin, dar la obiect.
Toamna s-a sfârșit. A venit iarna, apoi iarna a trecut. Primăvara s-a întors, iar un an întreg s-a strecurat aproape fără să fie observat.
În noaptea de douăzeci și doi aprilie s-a întâmplat ceea ce nimeni nu ar fi putut prevedea.
Gheorghe s-a trezit din cauza mirosului puternic de fum. La început a crezut că se întâmplase ceva cu soba, dar aceasta era rece. Primăvara fusese caldă și nu mai făcuseră focul peste noapte de multă vreme. Bărbatul a sărit din pat, a deschis ușa spre tindă și s-a dat imediat înapoi. Din atelier ieșea un fum negru și gros. Mai târziu aveau să afle că un scurtcircuit provocase incendiul, din cauza instalației electrice vechi. În atelier se aflau peste tot scânduri uscate, rumeguș și așchii. Flăcările se întinseseră într-o clipă.
— Ioana! strigă el. Ioana, scoală-te!