— Îmi dau seama, răspunse el scurt. Nici eu nu prea iubesc vorba. Poate că ne vom înțelege într-un fel.
Au urmat verificările. Au venit comisii, Gheorghe a strâns acte și adeverințe și a trecut prin mai multe discuții. Casa era caldă, trainică și destul de încăpătoare, iar venitul lui, deși modest, era constant. În cele din urmă, condițiile au fost considerate potrivite. Când vestea s-a răspândit prin sat, mulți au hotărât că Gheorghe Marin își pierduse cu totul mințile.
— Și-a pierdut judecata, spunea tanti Maria lângă fântână. La șaizeci și doi de ani să ia un copil! Și nu orice copil, ci o fetiță care nu scoate un cuvânt. Pe deasupra, dintr-un centru. Cine știe ce moștenire are?
— Nici el nu e mare iubitor de conversație, râdea nea Vasile. Poate că tocmai de aceea se vor potrivi. Fiecare cu tăcerea lui.
— Ce fel de tată poate fi el? se revolta tanti Rodica, vânzătoarea de la magazin. Umblă mereu posomorât, de parcă ar sta să plouă. Ca să scoți două vorbe de la el, trebuie să-l rogi. Și cum crede că o să crească un copil? În liniște deplină?
Gheorghe nu băga în seamă șoaptele. În schimb, începu să pregătească venirea fetei. Puse în ordine cea de-a doua cameră, mică și așezată lângă sobă, deci cea mai călduroasă din casă. Așternu un covoraș curat, aduse un pat, o măsuță și o lampă cu abajur verde. Pe pervaz apăru un ghiveci cu mușcate; omul își spusese că o floare poate face încăperea mai primitoare. Apoi merse la magazin și cumpără, pentru prima dată în viața lui, cărți pentru copii, un caiet de desen și creioane colorate. Tanti Rodica îl privea fără să-și ascundă mirarea. Până atunci, Gheorghe îi ceruse doar lucrurile strict necesare. Acum stătea lângă tejghea și alegea cărți pentru un copil.
Ioana a fost adusă la jumătatea lunii mai. Era micuță și foarte slabă. Părul blond îi era împletit în două codițe subțiri, iar ochii mari și cenușii îi urmăreau pe toți cu neîncredere. Spre Gheorghe se uita pe sub sprâncene, asemenea unui animăluț speriat din pădure. Toate lucrurile ei încăpeau într-un rucsac vechi: câteva rochițe, niște ciorapi și o pereche de sandale.
Asistenta de la protecția copilului, Doina Popescu, o conduse prin casă, privi atent încăperile și dădu mulțumită din cap. Apoi se așeză lângă Ioana și îi cuprinse blând palmele.
— Ioana, fă cunoștință. El este domnul Gheorghe Marin. De acum vei locui aici. Este un om bun, așa că nu trebuie să-ți fie frică.
Fetița ridică ochii spre bărbat. Gheorghe stătea lângă ușă, înalt și puțin încurcat, îmbrăcat într-o cămașă curată, dar ușor șifonată, pregătită special pentru venirea copilului. Își ținea mâinile pe lângă trup, ca un soldat la apel. Ar fi vrut să spună ceva cald și potrivit, însă nu găsea nicio frază care să nu sune straniu.
— Bună, spuse în cele din urmă.
Ioana nu răspunse. Nu vorbea, într-adevăr. Doina oftă încet, lăsă actele necesare și, după un timp, plecă. Fetița rămase în mijlocul camerei, strângând cu amândouă mâinile rucsacul vechi.
Gheorghe se simți și mai neajutorat. Nu știa deloc ce trebuia să facă mai departe. Nu avusese aproape niciodată de-a face cu copii. Se uită la ea, iar Ioana îl privi la rândul ei. Trecu un minut. Apoi încă unul.
— Ți-e foame? întrebă el în cele din urmă.
Fata nu răspunse. Doar îl cercetă cu atenție.
— Am fiert cartofi. Este și unt. Lapte avem. De capră. Țin o capră.
Gheorghe vorbea în propoziții scurte și tăioase, de parcă nu discuta cu un copil, ci despica lemne. Ioana se așeză pe un scăunel. Bărbatul puse farfuria în fața ei. Fetița luă lingura și începu să mănânce încet și cu grijă, fără să ridice prea des privirea.
Așa a început viața lor sub același acoperiș.
Primele zile au fost dificile, dar nu pentru că Ioana ar fi făcut mofturi, ar fi fost neascultătoare sau ar fi creat probleme. Dimpotrivă, era atât de liniștită, încât aproape că nu se simțea când se mișca. Nu rostea niciun cuvânt și observa totul cu o atenție neobișnuită. Dimineața se ridica din pat, se așeza lângă fereastră și privea multă vreme spre pădure. Seara lua câte una dintre cărțile aduse de Gheorghe, deși el nu-și dădea seama întotdeauna dacă citea cu adevărat. Fata răsfoia paginile fără grabă. Uneori deschidea caietul și începea să deseneze. Pe hârtie apăreau o casă cu fum ieșind din horn, un copac și câteva păsări. Oameni nu desena niciodată. Poate că nu știa. Poate că nu voia.
La început, Gheorghe încercă să vorbească cu ea. Numai că nu găsea niciodată cuvintele potrivite. Petrecuse prea mulți ani în tăcere, iar acum, când vorbele deveniseră necesare, părea că uitase cum se poartă o discuție obișnuită. Putea să întrebe: „E bun terciul?”, apoi să tacă ore întregi. Sau să spună: „Nu ți-e frig?”, după care să nu mai rostească nimic până seara.
Vecinii se uitau peste gard, îi urmăreau și clătinau dezaprobator din cap.
— Uitați-vă numai, șoptea tanti Maria. Fata nu a zâmbit nici măcar o dată. Parcă are gura cusută.
— Se spune că este mută de tot, aproba tanti Rodica.
— Dar el la ce se uită? intervenea nea Vasile. El poate vorbi. De ce nu învață copilul să vorbească?