Fetița era deja așezată pe pat. Ochii îi erau larg deschiși de spaimă. Grigore a luat-o repede în brațe, a învelit-o într-o pătură și a scos-o în curte, departe de casă.
— Rămâi aici! a poruncit el. Să nu pleci nicăieri!
Apoi s-a repezit înapoi.
În casă se aflau actele și banii strânși în timpul iernii. Dar deodată, cu o limpezime care l-a speriat chiar și pe el, și-a amintit de altceva: desenele Anei. Primele ei lucrări erau păstrate cu grijă într-un sertar al mesei de lucru. Nu ar fi putut explica de ce, tocmai atunci, acele desene deveniseră atât de importante. Simțise doar că nu putea să le lase pradă focului.
Grigore a intrat în atelierul deja cuprins de flăcări. Focul urca pe pereți, de sus se auzea trosnetul grinzilor, iar fumul ustura ochii și îi tăia respirația. A ajuns la bancul de lucru, a tras sertarul, a scos dosarul cu desenele și s-a întors spre ieșire. Atunci, deasupra lui, s-a auzit o bubuitură îngrozitoare. O grindă s-a prăbușit chiar lângă ușă și a blocat complet trecerea. Grigore s-a ferit într-o parte, dar aproape imediat o altă bârnă grea s-a desprins și l-a lovit în spate. Bărbatul s-a prăbușit la podea. În jurul lui nu mai era decât fum.
Ana stătea pe iarba rece, la vreo douăzeci de pași de casa în flăcări, și nu-și putea desprinde privirea de la foc. Flăcările ieșeau deja pe ferestre, iar acoperișul începea să se lase. Înăuntru era Grigore Matei. Singurul om care o scosese cândva din centrul de plasament. Omul care nu-i ceruse niciodată să vorbească. Care doar rămăsese lângă ea. O învățase să simtă mirosul rumegușului proaspăt de pin. Îi pusese o floare pe pervaz. Tăcuse alături de ea pentru că înțelesese că uneori liniștea spune mult mai mult decât toate cuvintele.
Ana și-a deschis gura.
Și a țipat pentru prima dată.
— Tată! Tată! TATĂ!
Glasul îi era răgușit, sfâșiat și aproape străin. După atâtea luni, gâtul uitase cum să producă sunete adevărate. Dar era vocea ei. S-a răspândit peste satul adormit, peste casele întunecate și copacii negri.
— Tată! Ajutați-mă! Tata e acolo! Tatăl meu e înăuntru!
În ferestrele caselor din jur s-au aprins, una câte una, luminile. Câinii treziți au început să latre. Primul care a ajuns a fost nea Toader. Avea un singur bocanc în picioare, iar cojocul îl aruncase în grabă peste cămașă.
— Ce s-a întâmplat? Unde arde?
— Tata e acolo! a strigat Ana, prinzându-l de mână și arătând spre casă. E înăuntru! Salvați-l!
Nea Toader a încremenit o clipă. Pentru prima dată în anul care trecuse auzise vocea fetiței. Nu era însă timp pentru uimire. S-a aruncat imediat spre casa cuprinsă de flăcări. După el au început să alerge și ceilalți săteni, femei și bărbați ieșiți pe fugă din case, cu găleți, lopeți și cârlige de fier. Casa ardea aproape în întregime, dar șopronul lipit de atelier nu fusese încă mistuit.
Pe Grigore Matei l-au scos printr-o spărtură din peretele șopronului. Nea Toader și un băiat din vecini, Andrei, s-au strecurat prin fum, l-au găsit pe bărbat inconștient lângă bancul de lucru și l-au târât afară. Grigore era acoperit de funingine, avea arsuri și o coastă ruptă, dar trăia.
Ana a căzut în genunchi în noroi, lângă el, i-a strâns mâna cu putere și a izbucnit în plâns. Pentru prima dată în doi ani, plângea atât de tare, încât i se auzea glasul în toată curtea. Și repeta întruna, ca și cum nu mai putea să se oprească:
— Tată… tăticule… te rog, nu muri… Nu muri…
Ambulanța a ajuns după aproape o oră. Grigore Matei a fost dus la spitalul din oraș. Anei i s-a permis să meargă cu el. Tânăra asistentă care îi însoțea abia își stăpânea lacrimile când privea fetița. Toate actele arseseră odată cu locuința, dar în noaptea aceea nimeni nu se mai gândea la documente.
Bărbatul a stat în spital aproape două săptămâni. Medicii i-au constatat arsuri, o coastă fracturată și o intoxicație severă cu fum. Totuși, Grigore a rezistat. În ciuda vârstei, avea un trup puternic. În tot acest timp, Ana a locuit la asistenta medicală, care se oferise singură să o adăpostească temporar. În fiecare zi, fetița mergea în salon, se așeza lângă pat și vorbea cu tatăl ei. Acum vorbea mereu. Uneori se poticnea, unele cuvinte îi ieșeau încă neobișnuit, dar aproape că nu mai tăcea. Parcă un baraj care ținuse captiv tot ce se afla în ea se rupsese, în sfârșit.
Ana îi povestea despre școală. Despre cum doamna Natalia aproape plânsese când fetița răspunsese pentru prima dată cu voce tare la o lecție. Despre scândurile pe care nea Toader le adusese deja pentru noua casă. Despre faptul că tot satul strângea ajutoare: unii aduceau bani, alții haine și lucruri de trebuință, iar câțiva se oferiseră să muncească fără plată la construcție. I-a spus și despre tanti Viorica, care stătuse lângă locul incendiului, plânsese și repetase:
— Iartă-ne, Grigore. Am fost niște proști.
Bărbatul o asculta cu ochii închiși, iar o lacrimă i se rostogolea încet pe obraz. El vorbea foarte puțin. Coasta ruptă îl făcea să sufere când respira și când încerca să spună ceva. Dar o asculta cu atenție pe Ana. Iar acum era de ajuns.