La șaizeci și doi de ani, un bătrân ursuz a luat acasă o fetiță care nu mai scosese niciun cuvânt de doi ani — iar în noaptea când atelierul a fost cuprins de flăcări, primul ei strigăt i-a schimbat pentru totdeauna viața

După o lună, s-au întors acasă. Mai exact, s-au întors acolo unde fusese casa. Din vechea locuință nu mai rămăsese aproape nimic. Se păstrase doar șopronul înclinat într-o parte. În schimb, când au revenit, bărbații din sat începuseră deja să ridice o casă nouă. Munceau împreună, ca o singură gospodărie. Nea Toader ajunsese, spre surprinderea tuturor, conducătorul lucrărilor și le dădea indicații celorlalți. Femeile găteau și aduceau mâncare. Cineva găsise materiale de construcție mai ieftine, altcineva își donase economiile. Era mult de lucru, dar și oamenii gata să ajute se dovediseră neașteptat de mulți.

Până când construcția avea să fie terminată, Ana și Grigore s-au mutat în șopronul rămas în picioare. Acolo au improvizat repede o locuință: au pus o sobă mică și au adus saltele și pături. Spațiul era strâmt, însă căldura nu lipsea. Iar cel mai important era că erau din nou împreună.

În dimineața de după întoarcere, Grigore și Ana stăteau pe pragul încăperii provizorii și beau ceai fierbinte. Fetița s-a uitat la el și a spus deodată:

— Tată, hai să facem atelierul de două ori mai mare în casa nouă. Dacă tot mi-a revenit glasul, trebuie să-l folosesc cât pot de mult.

Grigore Matei a privit-o îndelung: o fetiță mică și slăbuță, îmbrăcată într-o rochiță veche, cu părul blond prins în codițe și ochii mari, cenușii.

Apoi, pentru prima dată după foarte mulți ani, a zâmbit cu adevărat.

— Așa vom face, a spus el. Îl vom folosi din plin.

A cuprins-o stângaci pe după umeri, într-o îmbrățișare greoaie, aproape ursuză. Ana s-a lipit imediat de el și și-a închis ochii. Ar fi vrut să păstreze clipa aceea pentru totdeauna.

Până la toamnă, casa era terminată. Nu era foarte mare, dar era trainică, luminoasă și primitoare. Instalația electrică fusese înlocuită complet, iar nea Toader verificase personal ca totul să fie făcut cum trebuie. Atelierul ieșise spațios, exact așa cum își doriseră amândoi. Pe pervaz a apărut din nou o mușcată. O adusese tanti Viorica. A pus ghiveciul lângă fereastră și a murmurat cu vinovăție:

— Să aveți și voi ceva frumos în casă. Să nu te superi pe mine, Grigore. Am fost proastă.

Bărbatul doar a făcut un gest cu mâna. Văzuse multe în viață și învățase de mult să ierte.

Ana a trecut în clasa a patra. Acum răspundea cu voce tare la ore. Glasul îi era încă liniștit, dar devenise limpede și sigur. Doamna Natalia zâmbea de fiecare dată când îi trecea o notă maximă, de parcă nici acum nu reușea să creadă pe deplin minunea care se întâmplase.

Searile, tatăl și fiica lucrau din nou împreună în atelier. Numai că acum acolo se aflau două bancuri adevărate de lucru: unul mare și unul puțin mai mic. Grigore tăia și șlefuia scândurile, iar Ana desena modelele care urmau să fie sculptate. Într-o zi, fata a făcut schița unui dulap nou și l-a împodobit cu păsări sculptate. Bărbatul a cercetat desenul cu atenție.

— E frumos. Fă-l.

Iar Ana l-a făcut.

În toamnă, negustorul a venit pentru următorul lot de mobilă și a observat surprins că noile cutii și dulăpioare se vindeau mai bine ca înainte. Cel mai mult le plăceau oamenilor piesele decorate cu păsări.

— Fiica mea le-a desenat, a spus simplu Grigore Matei.

Într-un singur cuvânt — „fiica” — se adunaseră atât de multă căldură și mândrie, încât negustorul, om trecut prin multe, a clipit des și s-a întors în grabă, prefăcându-se că examinează mobila.

Cu timpul, și vorbele satului s-au schimbat.

— Fetița chiar a avut noroc, spuneau acum femeile lângă fântână. A primit un asemenea tată.

— Și el a avut noroc, răspundea tanti Viorica. Soarta i-a trimis o fiică. La început nu scotea o vorbă, iar acum încearcă s-o mai oprești.

— Și are mâini de aur, adăuga nea Toader. Acum și glasul i-a revenit. Seamănă cu tatăl ei. Chiar dacă nu e copilul lui de sânge.

— Cum adică nu e copilul lui? îl contrazicea imediat tanti Rodica. Este fiica lui adevărată. Nu prin sânge, ci prin inimă.

Într-o zi, Grigore Matei a trecut pe lângă fântâna satului. Pentru prima dată după mulți ani nu și-a întors privirea și nu s-a limitat la mormăitul lui obișnuit. S-a oprit, i-a privit pe cei adunați, a încuviințat ușor și a spus:

— Să trăiți cu bine.

Apoi și-a continuat drumul: un bărbat înalt și puternic, cu părul deja încărunțit. Alături mergea Ana, o fetiță blondă și slăbuță, cu albumul strâns sub braț. Îi povestea tatălui ceva cu însuflețire, se grăbea, se poticnea, își revărsa cuvintele și gesticula larg.

Iar Grigore Matei pășea lângă ea și o asculta cu atenție.

Și zâmbea.

Gid bul
6543