— Nici el nu leagă două cuvinte cum trebuie, răspundea tanti Viorica. S-au găsit unul pe altul. Doi tăcuți sub același acoperiș.
Grigore Matei aproape că nu auzea vorbele satului. Știa un singur lucru: nu trebuia s-o grăbească. Ana trecuse prin lucruri pe care nu orice adult le-ar fi putut îndura. Incendiul. Moartea ambilor părinți. Centrul de plasament. Cum să-i ceri să vorbească, atunci când înăuntrul ei putea exista un țipăt pe care ceilalți nu-l auzeau?
Atunci Grigore a hotărât să încerce altă cale. Nu prin discuții lungi, ci prin muncă.
Într-o zi a chemat-o în atelier. I-a arătat masa mare de lucru, uneltele așezate într-un colț și bucățile de lemn pregătite pentru prelucrare. Apoi i-a întins o rindelușă mică, pe care o ajustase dinainte pentru ca mâinile copilului să o poată ține ușor. Fetița s-a uitat la Grigore, apoi la unealtă. Și, deodată, colțurile buzelor i s-au mișcat abia perceptibil. Nu era încă un zâmbet adevărat, dar pe chipul ei apăruse ceva asemănător pentru prima dată.
Grigore i-a arătat cum să plimbe rindelușa pe suprafața scândurii. Ana și-a pus cu grijă palmele pe mâner și a împins încet. O fâșie subțire, aurie, s-a răsucit într-o spirală și a căzut pe podea. Fetița a privit-o, apoi a repetat mișcarea. Încă o dată. Și iar. Atunci Grigore Matei a auzit ceva și, pentru câteva clipe, nici nu și-a crezut urechilor. Ana a tras adânc aer în piept. Nu spusese nimic și nu râsese. Doar expirase ca și cum ceva dinăuntrul ei începuse, în sfârșit, să se desprindă.
În clipa aceea, bărbatul a înțeles că aveau să reușească.
Aproape toată vara au petrecut-o împreună în atelier. Grigore a început s-o învețe treptat meseria de tâmplar. Fetița s-a dovedit uimitor de pricepută: avea degete lungi și agile, iar orice lucru nou îl reținea aproape imediat. Până în august, reușea singură să sculpteze modele simple pe cutii de lemn. Grigore îi arăta mișcarea, Ana urmărea atent și o repeta. O lăuda cu voce tare foarte rar. De cele mai multe ori doar încuviința din cap, dar pentru Ana era suficient. Cu timpul, au început să se înțeleagă perfect fără cuvinte: printr-o privire, un gest, o mișcare a palmei sau chiar după felul în care scârțâia podeaua veche sub picior. Între ei se născuse un limbaj al tăcerii, iar amândurora le era de ajuns.
Toamna, Ana a început să meargă la școala mică din sat, unde învățau copii din mai multe localități apropiate. Învățătoarea, doamna Natalia, știa că noua elevă nu vorbește și nu o obliga să răspundă oral. Ana rezolva exercițiile în scris și învăța foarte bine. Matematica îi plăcea cel mai mult, iar după un timp a ajuns printre cei mai buni copii din clasă la această materie. La început, ceilalți o ocoleau și o numeau „mută și ciudată”. Ana nu părea însă prea deranjată. Singurătatea îi devenise demult familiară. Important era că, seara, se întorcea în atelierul cu miros de lemn proaspăt și clei de tâmplărie. Acolo ardea blând lampa cu abajur verde, iar lângă bancul de lucru se afla Grigore, ocupat să netezească o altă scândură. Pentru prima dată, Ana a început să considere acel loc un cămin. Un cămin adevărat. Primul ei cămin după moartea părinților.
În sat, discuțiile nu se mai terminau.
— Ei, Viorico, a întrebat într-o zi nea Toader, întâlnind-o lângă fântână, a început fetița să vorbească?
— Nu, a răspuns femeia. Tot mută a rămas. Și el tace în preajma ei. Trăiesc ca doi pustnici. Ar trebui măcar să-și cumpere un radio, să se audă și în casa aceea un glas.
— Și dacă nu va vorbi niciodată? a spus gânditoare tanti Rodica. Am auzit că, atunci când un copil tace prea mult, uneori cuvintele nu se mai întorc. În curând împlinește zece ani.
— Cred că Grigore Matei ar trebui s-o ducă la niște specialiști, adăuga câte un vecin. Există doctori care se ocupă de asemenea copii.
Bărbatul nu a dus-o nicăieri. Era convins, fără să știe exact de ce, că într-o zi Ana avea să vorbească singură. Nu fiindcă cineva ar fi obligat-o să rostească sunete sau ar fi supus-o unor tratamente cu forța. Pur și simplu urma să vină clipa când va avea nevoie să spună ceva. Iar atunci cuvântul potrivit se va găsi. Și Grigore putea să tacă săptămâni întregi, dar când apărea o nevoie adevărată, vorbea. Puțin, dar întotdeauna la obiect.
Toamna s-a sfârșit. A trecut și iarna. A venit o nouă primăvară. Fără ca nimeni să-și dea seama, se împlinise un an.
Iar în noaptea de douăzeci și doi aprilie s-a întâmplat ceva ce nimeni nu prevăzuse.
Grigore Matei s-a trezit din cauza unui miros puternic de fum. La început a crezut că soba avea o problemă. Dar soba era rece: primăvara fusese caldă și nu o mai aprinseseră de multă vreme peste noapte. Bărbatul a sărit din pat, a deschis ușa către tindă și s-a dat imediat înapoi. Dinspre atelier se revărsa un fum negru și gros. Mai târziu s-a aflat că un scurtcircuit în instalația electrică veche declanșase incendiul. În atelier se aflau pretutindeni scânduri uscate, rumeguș și așchii. Focul se răspândise într-o clipă.
— Ana! a strigat bărbatul. Ana, trezește-te!