Grigore Matei locuia aproape de marginea satului. Nu pentru că ar fi urât oamenii sau ar fi vrut cu orice preț să se ferească de vecini, ci fiindcă așa îi fusese rânduită viața. Casa lui se afla dincolo de ultimele gospodării, aproape de pădure, pe un dâmb de unde satul se vedea în întregime. Cu aproape treizeci de ani în urmă, bărbatul își ridicase singur locuința din bârne. De atunci trăise acolo fără nimeni alături.
Sătenii îl considerau de multă vreme un adevărat pustnic. Nu era rău și nici răutăcios, doar tăcut, retras și greu de apropiat. Nu mergea la serile organizate în sat, iar la magazin cobora cam o dată pe săptămână. Cumpăra pâine, mălai, lapte și chibrituri, apoi se întorcea acasă fără să schimbe mai mult de câteva vorbe. Nu ținea sărbători și nu primea musafiri. Totuși, când cineva îi cerea ajutorul, rareori refuza: repara un pridvor, ascuțea un fierăstrău, îndrepta o căruță sau potcovea un cal. Mâinile lui erau pricepute, fără îndoială. Doar vorbele nu-i plăceau. Răspundea scurt, în câteva cuvinte, și aproape niciodată nu începea singur o conversație.
Femeile adunate lângă fântâna satului discutau adesea despre motivul pentru care devenise așa. Unele spuneau că, în tinerețe, fusese rănit grav în război. Altele susțineau că soția îl părăsise cu mulți ani în urmă. Câteva erau convinse că omul avea pur și simplu ceva în neregulă. Grigore Matei nu le oferea însă nicio explicație și își vedea mai departe de traiul lui obișnuit. Se trezea pe la cinci dimineața, aprindea soba, bea ceai tare cu pesmeți și se apuca de treabă. Primăvara și vara pleca deseori în pădure, iar iarna își petrecea aproape toate zilele în atelier. Făcea mobilă: mese solide, scăunele și dulăpioare. Pe fiecare piesă o împodobea cu o dantelărie fină, atent lucrată, cum rar se mai vedea la alți meșteri. O dată pe lună venea un negustor din orașul apropiat, lua mobila terminată și o vindea mai departe. Din banii aceia trăia Grigore Matei.
Între timp, bărbatul împlinise șaizeci și doi de ani. Nu avea familie și nici copii. Mama murise cu mult timp în urmă, iar tatăl se stinsese și mai devreme. Avusese un frate, dar acela băuse mult și, într-o iarnă, murise înghețat nu departe de râu. După moartea lui, Grigore Matei rămăsese cu adevărat singur. În serile lungi de iarnă, când vântul urla prin horn și lemnele trosneau încet în sobă, stătea lângă fereastră și privea ninsoarea. Uneori liniștea din casă devenea atât de adâncă, încât îi țiuiau urechile. Dar și de liniștea aceea se obișnuise. Când un lucru se prelungește ani la rând, omul ajunge să se împace aproape cu orice.
Apoi, într-o zi de aprilie, totul s-a schimbat.
Grigore Matei a mers în orașul din apropiere ca să-i predea negustorului un lot nou de mobilă și să treacă și pe la spital. În ultima vreme, spatele îl durea atât de tare, încât noaptea abia reușea să doarmă. Pe coridor era cald și înăbușitor, coada înainta încet, iar în jur se aflau mai ales femei cu copii. Bărbatul s-a așezat pe un scaun tare, lângă perete, și a început să aștepte. Alături de el stătea o femeie pe care nu o mai văzuse. Mai târziu avea să afle că lucra la protecția copilului. Vorbea la telefon, iar Grigore auzea fără să vrea aproape fiecare cuvânt.
— Fetița are nouă ani, explica femeia cuiva de la celălalt capăt al firului. Nu mai vorbește deloc. A tăcut după incendiu. Părinții au murit și nimeni nu vrea s-o ia. De aproape doi ani se află într-un centru de plasament. Nu mai are rude. La școală merge și învață bine, dar nu scoate niciun cuvânt. Nici măcar zgomot nu face. E tăcută ca o umbră.
Grigore Matei a continuat să asculte, simțind cum înăuntrul lui se strânge ceva greu, greu de numit. Nu înțelegea ce i se întâmplă. Seara, când s-a întors acasă, s-a răsucit mult timp în pat și n-a reușit să adoarmă. Îi revenea mereu în minte imaginea acelei fetițe. Un copil de nouă ani, închis undeva într-un centru și trăind în tăcere. Singur. Aproape la fel ca el. Numai că el avea șaizeci și doi de ani, iar ea doar nouă.
A doua zi dimineață, Grigore Matei a plecat din nou spre oraș. A găsit sediul protecției copilului și a rămas câteva minute în fața ușii, fără să se hotărască să intre. Apoi a ridicat brusc din umeri, s-a închinat aproape fără să-și dea seama — deși nu se considerase niciodată un om prea credincios — și a deschis ușa.
Femeia pe care o văzuse în spital și-a ridicat mirată privirea. În fața ei se afla un bărbat în vârstă, aspru, cu o cămașă uzată și cizme vechi de cauciuc. Nu semăna deloc cu cineva venit să ceară un copil.
— Vreau să o iau pe fetița aceea, a spus Grigore Matei încet. Pe cea care a încetat să vorbească după incendiu.
Femeia l-a privit câteva secunde, de parcă încerca să afle dacă omul glumea. Apoi a întrebat cu grijă:
— Înțelegeți în ce vă băgați? Un copil nu e o piesă de mobilier și nici o treabă gospodărească. Cu un copil poate fi foarte greu. Iar în cazul ei, cu atât mai mult. Nu vorbește absolut deloc. Vă dați seama de asta?
— Îmi dau seama, a răspuns el scurt. Nici eu nu sunt prea vorbăreț. Poate că ne vom înțelege cumva.