— Cristina, începu soacra ei, ce v-a venit? Oamenii vin de departe. Trebuie să fie masa pusă cum se cuvine.
— Sunt perfect de acord cu dumneavoastră.
— Vezi?
— Atunci veniți vineri mai devreme și ajutați-l pe Mihai să gătească.
La celălalt capăt al firului se lăsă tăcerea.
— Eu?
— Dumneavoastră.
— Cristina, mă doare spatele.
— Atunci nu va trebui să stați mult în picioare. Mihai va face cea mai mare parte singur.
— Dar tu ești tânără. Ție îți este mult mai ușor.
Cristina se uită la soțul ei.
Mihai devenise dintr-odată extrem de preocupat de telefon.
— Vineri lucrez până la șase, răspunse ea liniștit. După serviciu vreau să mă odihnesc.
— Dar este aniversarea soțului tău!
— Așa este. Iar invitații au fost chemați tot de soțul meu.
— Și atunci soția pentru ce este?
Cristina simți cum i se strânge ceva în piept.
Altădată ar fi tăcut.
Dar nu și acum.
— Cu siguranță nu pentru a servi gratis treizeci de adulți.
Îi întinse telefonul lui Mihai.
— Continuă tu.
A doua zi dimineață, Mihai își sună sora.
— Am invitat treizeci de persoane, începu el. Am nevoie de ajutor cu mâncarea.
Sora lui tăcu o clipă, apoi izbucni în râs.
— Abia acum ți-ai dat seama că invitații trebuie și hrăniți?
— Foarte amuzant.
— Dar Cristina?
— A spus că nu gătește.
— Și bine a făcut.
— Mulțumesc pentru sprijin.
Cu toate acestea, sora acceptă să vină și să ajute.
După ea, Mihai își sună fiul.
— Vii vineri seara?
— Ce s-a întâmplat?
— Trebuie să pregătim petrecerea.
— Tată, eu nu prea știu să gătesc.
— Te descurci cu carnea?
— Cu carnea mă descurc.
— Atunci carnea rămâne în grija ta.
Apoi Mihai își sună prietenii.
Unul acceptă să cumpere băuturile.
Altul își asumă grătarul.
O parte dintre aperitive hotărâră să le comande.
Rudele începură să întrebe ce ar putea aduce de acasă.
În trecut, Mihai răspundea automat:
— Nu aduceți nimic, avem noi tot.
Acum spunea altceva:
— Dacă puteți, aduceți fructe.
Altora le cerea:
— Ați putea aduce niște legume?
Cuiva îi încredință desertul.
Până vineri, în jurul aniversării se strânsese o adevărată echipă.
Cristina privea totul fără furie.
Nu voia ca soțul ei să-și rateze propria petrecere.
Pur și simplu nu mai avea de gând să-l scape de urmările deciziilor pe care le luase singur.
La un moment dat, Mihai veni la ea cu lista.
— Te uiți puțin? Crezi că ajunge?
Cristina clătină din cap.
— Nu.
— De ce?
— Pentru că, dacă încep să verific lista, peste o oră voi ajunge din nou să coordonez toată pregătirea.
Mihai se gândi.
Apoi își ascunse telefonul în buzunar.
— Corect.
Vineri seara, Cristina se întoarse de la serviciu.
Mihai nu era acasă.
În bucătărie era liniște.
O bucătărie curată, obișnuită.
Cristina își aminti brusc toți anii trecuți.
Cum, la aceeași oră, stătea aici cu un cuțit în mână.
Cum o durea spatele.
Cum pe masă se răcea o ceașcă de cafea începută.
Cum gândurile îi alergau fără oprire:
„Încă o salată. Apoi carnea. Trebuie luat tortul. Verific băuturile. Să nu uit nimic.”
După aceea soseau invitații și spuneau încântați:
— Cristina, ești o gospodină adevărată! Câte ai pregătit!
Ea zâmbea.
Deși înăuntrul ei ar fi vrut, măcar o dată, să răspundă:
„Și eu aș vrea să vin pur și simplu la o petrecere.”
În seara aceea, Cristina făcu un duș, își pregăti un ceai și se culcă devreme.
Pe la zece, Mihai îi trimise un mesaj:
„Am uitat să cumpărăm gheață.”
După aproximativ o oră veni un alt mesaj:
„Am găsit un magazin.”
Apoi îi trimise o fotografie cu fiul lui, care stătea lângă un munte de sacoșe.
După miezul nopții, Cristina primi ultimul mesaj:
„Acum înțeleg de ce începeai întotdeauna pregătirile cu două zile înainte.”
Cristina privi mult timp cuvintele de pe ecran.
Apoi puse telefonul lângă ea.
Pentru prima dată nu mai trebuia să explice nimic și nici să demonstreze ceva.
A doua zi, se coafă fără grabă, își puse rochia, luă cadoul și plecă spre complexul din afara orașului.
Când ajunse Cristina, în fața casei erau deja parcate câteva mașini.
În curte mirosea a fum, lemne și carne făcută pe grătar.
Cineva căra sticle cu apă.
Altă persoană aranja farfuriile.
Mihai stătea lângă grătar împreună cu unul dintre prietenii lui.
Sora lui umbla cu lista în mână.
Fiul muta lăzi cu băuturi.
Iar mama lui Mihai era așezată pe o bancă și le dădea indicații tuturor.
Când o văzu pe Cristina, se animă imediat.
— A venit Cristina! În bucătărie trebuie să…
— Mamă, nu trebuie, o întrerupse Mihai pe neașteptate.
Toți amuțiră pentru o clipă.
— Ce nu trebuie?
Mihai își șterse mâinile cu un prosop.
— Cristina este invitată astăzi.
Ea îl privi.
Arăta obosit.
Cămașa îi era deja șifonată.
Pe frunte îi străluceau broboane de transpirație.
Petrecerea nici măcar nu începuse cu adevărat, iar Mihai arăta cam așa cum arăta Cristina la sfârșitul serilor de altădată.
Ea îi întinse cutia cu darul.
— La mulți ani!
Mihai își îmbrățișă soția.
— Mulțumesc.
— Vă descurcați?
El zâmbi.
— Acum da.
Cristina merse la masă.
Se așeză.
Pur și simplu se așeză pe un scaun.
La început, senzația i se păru aproape stranie.
Se termină unul dintre aperitive.