Cineva îl strigă pe Mihai.
Cristina nu se ridică.
Era nevoie de apă.
Fiul se duse după ea.
Carnea întârzia.
Mihai și prietenul lui rezolvară singuri problema.
Cineva nu găsea furculițe.
Le găsiră.
Fără ajutorul Cristinei.
Și, dintr-odată, ea își dădu seama că, după foarte mulți ani, participa cu adevărat la ziua de naștere a propriului soț.
Nu ca bucătăreasă.
Nu ca organizatoare.
Nu ca ospătăriță.
Ci pur și simplu ca soția lui.
Stătea alături de invitați.
Râdea.
Asculta povești vechi.
Făcea fotografii.
La un moment dat, privirile ei și ale lui Mihai se întâlniră.
El îi zâmbi.
Dar în zâmbetul acela nu mai exista siguranța de altădată, convingerea că toate lucrurile se vor aranja singure cumva.
Seara, toată lumea era mulțumită.
Mâncarea ajunsese pentru toți.
Tortul fusese adus la timp.
Prietenii lui Mihai își aminteau de tinerețe.
Rudele glumeau și râdeau.
Cineva pornise muzica.
Iar Cristina, pentru prima dată după ani întregi, nu mai calcula în minte câte farfurii și câți saci de gunoi aveau să rămână după plecarea invitaților.
Ea plecă acasă împreună cu rudele.
Mihai rămase peste noapte la complex.
Dimineața o sună.
— Te-ai trezit?
— Da.
— Noi strângem totul aici.
Cristina așteptă.
Altădată, după o asemenea pauză, ar fi urmat cu siguranță:
„Poate vii să ne ajuți?”
Dar Mihai spuse:
— Sora mea și fiul meu vin imediat. Ne descurcăm singuri.
— Bine.
Se întoarse acasă abia după prânz.
Intră în bucătărie, își turnă în tăcere un pahar cu apă și se așeză la masă.
— Ești obosit? îl întrebă Cristina.
— Am strâns aproape două ore. Apoi am găsit niște cutii și în cealaltă cameră. Am împărțit mâncarea, am sortat gunoiul și am adunat toate vasele.
Cristina încuviință.
— Îmi este cunoscut.
Mihai își ridică ochii spre ea.
— Înainte nu înțelegeam deloc cât făceai tu.
Cristina nu spuse nimic.
— Vorbesc serios, continuă el. Eu veneam, vedeam masa deja aranjată și credeam că totul se întâmplase cumva…
— Singur?
Mihai zâmbi vinovat.
— Cam așa.
— Salate apărute din senin.
El râse.
Dar deveni aproape imediat serios.
— Și mă enervam când îmi cereai ajutor.
— Da, se întâmpla.
— Credeam că nu poate fi atât de greu. Cumperi produsele, gătești și apoi strângi.
Cristina îl privi.
— Acum înțelegi?
Mihai încuviință.
— Acum înțeleg.
Ea nu îi ținu o predică.
Nu începu să-i amintească toate situațiile asemănătoare din ultimii zece ani.
Nu îi ceru scuze.
Pentru că, de data aceasta, Mihai înțelesese fără ca ea să repete explicația pentru a suta oară.
Ajunsese, pur și simplu, în locul ei.
Trecuseră câteva luni.
Înaintea sărbătorilor de iarnă, sora lui Mihai propuse:
— Ce-ar fi să ne strângem cu toții? Să o chemăm pe mama, pe copii, pe mătușa Mariana…
Din obișnuință, Mihai începu să enumere:
— Am putea să-i chemăm și pe Sergiu, Victor…
Apoi se opri.
— Nu. Stați puțin.
— Ce s-a întâmplat? întrebă sora lui, surprinsă.
Mihai se uită la Cristina.
— Mai întâi stabilim unde ne întâlnim și cine se ocupă de fiecare lucru. Abia după aceea numărăm invitații.
Cristina nu răspunse.
Doar zâmbi ușor.
Pentru că uneori poți explica ani întregi că munca altcuiva nu apare din aer.
Că masa festivă nu se aranjează singură.
Că cineva cumpără produsele.
Că cineva taie salatele.
Că cineva spală vasele.
Că cineva aleargă seara târziu după gheața uitată.
Că, după plecarea ultimului invitat, cineva rămâne să strângă gunoiul.
Iar alteori este suficientă o singură petrecere în care omul să aducă singur farfuriile, să cumpere mâncarea, să calculeze porțiile, să caute un magazin deschis pentru gheața uitată și să rămână la curățenie după toți ceilalți.
Atunci, până și cel mai simplu „mulțumesc” începe să însemne cu totul altceva.