Mihai chiar nu vedea câtă muncă se ascundea în spatele unei propoziții aparent nevinovate: „Am pus masa”.
De aceea, de data aceasta, Cristina nu îi reproșă trecutul.
Îi puse o singură întrebare:
— Bine. Cine va găti pentru treizeci de persoane?
Mihai nici măcar nu înțelese ce vrea să spună.
— Cum adică?
— Exact așa cum ai auzit.
— Păi, ca de obicei. O parte o pregătim acasă.
— Cine o pregătește?
Mihai o privi de parcă răspunsul era evident.
— Tu.
Cristina încuviință încet.
— Și restul?
— Termini la complex. Doar au bucătărie acolo.
Atunci înțelese totul.
Mihai îi invitase.
Cristina trebuia să-i servească.
— Bine, spuse ea calm.
Mihai zâmbi ușurat.
— Vezi? Ne-am înțeles.
— Da. Treizeci de invitați la aniversarea ta? Perfect. Numai că mâncarea, aranjarea mesei și strânsul de după vor fi făcute de voi.
Zâmbetul dispăru încet de pe chipul lui Mihai.
— Cine înseamnă „voi”?
— Tu și cei pe care îi vei ruga să te ajute.
— Cristina, termină.
— Vorbesc foarte serios.
— Vrei să stau la aragaz chiar la propria mea aniversare?
— Poți angaja un bucătar.
— De ce să plătesc pe cineva, dacă tu gătești atât de bine?
Cristina tăcu câteva clipe.
Tocmai acea frază o duru cel mai tare.
Nu „hai să gătim împreună”.
Nu „te ajut eu”.
Ci „de ce să plătesc, dacă exiști tu”.
— Pentru că sunt soția ta, Mihai. Nu personalul tău de serviciu, disponibil gratis.
El strâmbă din nas.
— Of, iar începi.
— Eu nu încep nimic. Dimpotrivă. De data asta nu voi face absolut nimic.
— O să-ți treacă.
— Vom vedea.
Mihai era convins că, până sâmbătă, Cristina avea să se răzgândească.
Așa se întâmplase de fiecare dată.
Spunea că nu va găti și, până la urmă, gătea.
Se plângea că este epuizată, dar se ridica și punea masa.
Cerea ajutor, iar în cele din urmă făcea totul singură.
A doua zi, Mihai își sună mama.
Cristina îi auzi întâmplător conversația din bucătărie.
— Totul este în regulă, mamă. Cristina organizează tot.
Ea întoarse capul.
Mihai îi zâmbi și îi făcu cu ochiul.
Cristina nu spuse nimic.
Mai erau șase zile până la aniversare.
În mod obișnuit, în perioada aceea pe frigider era deja lipită o listă lungă de cumpărături.
De data aceasta, ușa frigiderului rămăsese curată.
Luni, după serviciu, Cristina ieși la plimbare.
Marți se întâlni cu o prietenă.
Miercuri intră într-un magazin și se întoarse acasă cu o singură sacoșă mică.
Mihai se uită imediat înăuntru.
— Dar cumpărăturile pentru sâmbătă?
— Ce cumpărături?
— Pentru aniversare.
— Nu am cumpărat nimic.
— Dar ai fost la magazin.
— Se terminaseră laptele și brânza.
Mihai rămase câteva secunde lângă sacoșă.
— Și când facem aprovizionarea?
Cristina ridică din umeri.
— Tu știi mai bine.
— Mă gândeam să merg joi.
— Atunci mergi joi.
Pentru prima dată după mulți ani, cu câteva zile înaintea unei mese festive, bucătăria lor arăta ca într-o zi obișnuită.
Nu erau oale uriașe.
Nu era carne la marinat.
Nu erau caserole pline.
Nu erau sacoșe cu apă, sucuri și alte băuturi.
Seara, Cristina stătea întinsă pe canapea și citea.
Mihai trecu de mai multe ori prin fața ei.
În cele din urmă, se opri.
— Cristina.
— Da?
— Dar meniul?
Ea își ridică ochii din carte.
— Ce-i cu meniul?
— Ce vom pregăti?
— Tu vei pregăti.
— Bine. Ce să pregătesc?
— Tot ce vrei să existe pe masa festivă.
Mihai se așeză lângă ea.
— Dar tu știi mai bine.
— Tocmai de aceea știu și câtă muncă presupune.
— Măcar spune-mi cât și ce să cumpăr.
— Sunt treizeci de persoane. Îți faci meniul, calculezi porțiile, apoi întocmești lista de produse.
— Și dacă nu ajunge mâncarea?
— Mai cumperi.
— Foarte amuzant.
Cristina închise cartea.
— Mihai, nu încerc să te pedepsesc. Vreau doar ca măcar o singură dată să vezi partea petrecerii pe care, de obicei, nu o observi.
Soțul ei nu răspunse.
După câteva minute, își luă telefonul și deschise notițele.
Mai întâi scrise:
„Carne. Salate. Mezeluri.”
Apoi rămase pe gânduri.
Adăugă legume.
Fructe.
Brânză.
Pâine.
Sosuri.
Apă.
Sucuri.
Cafea.
Ceai.
Desert.
Gheață.
După o jumătate de oră, lista ocupa deja mai multe ecrane.
— Chiar mănâncă oamenii atât?
Cristina zâmbi abia perceptibil.
— Nu știu.
— Tu cât cumpărai de obicei?
— Nu am gătit niciodată singură pentru treizeci de persoane.
În următoarea oră, Mihai rămase lipit de telefon.
Sună la o firmă de catering.
Află prețul.
Ceru să i se repete suma.
Apoi sună la o a doua firmă.
După aceea la o a treia.
La finalul ultimei conversații, rămase mult timp tăcut.
— Poate nu sunt necesare chiar atât de multe aperitive.
— Poate.
— Și două feluri calde sunt probabil prea mult.
— Probabil.
Mihai o privi nemulțumit.
— Puteai să-mi spui de la început.
Cristina izbucni în râs.
— De la început ți-am propus să invităm doisprezece oameni.
În aceeași seară, Mihai își sună mama.
Discuția deveni rapid zgomotoasă.
— Cum adică să reduci meniul?! se revoltă femeia. Oamenii vin la cincizeci de ani! Ce vei pune pe masă?
— Mamă, va fi suficientă mâncare.
— Cristina ce spune?
Mihai se uită la soția lui.
Cristina întinse mâna.
— Dă-mi telefonul.