— Eu doar am zis.
— Știu. E în regulă.
Și am lăsat iar lucrurile să treacă.
Eram convinsă că nu intenționase să sune atât de crud.
Pe atunci eram convinsă de multe lucruri.
„Eu doar am zis.”
Următoarele săptămâni s-au transformat într-o pată continuă de oboseală.
Foloseam pompa de sân în mașină, în parcarea clădirii de birouri, înainte de ședințe. Seara încălzeam cu o mână resturile de mâncare, cu cealaltă o legănam pe Ilinca, în timp ce Matei reușea să-mi pună cincizeci de întrebări despre dinozauri înainte să-mi scot măcar pantofii.
Radu, în schimb, își stabilise o rutină impresionant de constantă.
Rutina lui se numea canapea.
— Ai trimis astăzi vreun CV? l-am întrebat într-o seară, pășind peste un munte de rufe.
— Îmi fac relații, a răspuns fără să ridice ochii din telefon.
— Cu cine?
— Cu oameni. Oricum n-ai înțelege, Andreea.
Ca de obicei, am tăcut.
La început, comparațiile cu Ioana apăreau rar. După aceea au început să se înmulțească până când aproape orice discuție ajungea, într-un fel sau altul, la ea.
Dimineața. La cafea. La cină. Chiar și în mijlocul unui schimbat de scutec.
— Ar trebui să vezi filmulețele Ioanei de la cursurile de dans, mi-a spus într-o dimineață. Dansează incredibil. E suplă, are corp lucrat și poartă fuste scurte! Tu?
„Oricum n-ai înțelege.”
— Mă bucur pentru ea, am murmurat, ștergând piureul de mere de pe bărbia lui Matei.
— Și tu aveai atâta energie înainte.
M-am oprit cu șervețelul în mână.
Matei se uita la mine cu ochii mari, în timp ce o pată de piure îi rămăsese inexplicabil pe sprânceană.
— Radu, am născut acum foarte puțin timp.
— Eu doar spun. Ioana găsește totuși timp pentru dans.
— Ioana are douăzeci și opt de ani și nu are un nou-născut care depinde de ea pentru fiecare masă.
Radu a ridicat din umeri, de parcă răspunsul meu tocmai demonstrase că el avea dreptate.
În seara aceea am încercat din nou să purtăm o conversație normală.
— Am nevoie să mă ajuți în casă, i-am spus. Ești aici toată ziua. Nu cer minuni. M-aș bucura dacă, de exemplu, ai spăla vasele.
— Nici pentru mine nu e o perioadă ușoară.
— Nici pentru mine.
Am încercat să rămân calmă.
— La tine e altfel, Andreea.
— În ce sens?
Radu nu mi-a răspuns.
A luat telefonul și, din nou, am văzut gestul acela: a răsucit ecranul departe de mine înainte să apese ceva.
Mi-am spus că mi se pare.
Că sunt obosită.
Că inventez probleme.
Dar lucrurile mărunte au început să se adune unul peste altul, ca niște piese puse prost într-un turn care stătea gata să cadă.
Într-o zi, înainte să vină Mihai și Ioana la noi, Radu a făcut duș.
Nu dușul lui obișnuit de cinci minute.
A fost o adevărată ceremonie. Și-a aranjat părul, s-a schimbat de două ori și a folosit chiar parfumul pe care înainte îl păstra pentru aniversările noastre.
„Îmi imaginez lucruri”, mi-am repetat.
— Avem vreun eveniment special despre care am uitat? l-am tachinat când l-am văzut îndreptându-și gulerul.
— Vreau doar să arăt decent.
— Ieri arătai foarte decent în pantalonii de trening pe care îi porți de o săptămână.
— Foarte amuzant.
După masă, Radu s-a oferit singur să o ducă pe Ioana acasă, pentru că, după cum a explicat el, „Mihai trebuia să ajungă urgent undeva”.
Nu-mi aminteam ca Mihai să fi menționat vreun drum.
După expresia nedumerită de pe chipul lui, nici el nu părea să știe unde ar fi trebuit să ajungă atât de urgent.
„Vreau doar să arăt decent.”
Ioana mi-a întâlnit privirea de peste masă și a ținut-o cu o fracțiune de secundă mai mult decât era firesc.
Mai târziu mi-a scris.
Nu despre comportamentul lui Radu.
Mesajul spunea doar:
„Cum ești de fapt? Am făcut prea multă mâncare. Vrei să trec mâine și să-ți aduc și ție?”
Din ziua aceea, a început să vină tot mai des cu câte ceva gătit.
Într-o după-amiază a luat-o pe Ilinca în brațe doar ca eu să pot mânca, pentru prima dată în acea zi, ceva cât încă era cald.
Cumnata mea mă întreba despre serviciu și chiar aștepta răspunsul. Nu se uita peste umărul meu și nu transforma imediat discuția în ceva despre ea.
La început am tot căutat un motiv ascuns.
Nu l-am găsit.
— Pari epuizată, Andreea, mi-a spus într-o după-amiază. Stătea pe podeaua bucătăriei, iar Matei îi prezenta cu o seriozitate extraordinară colecția lui de dinozauri.
— Sunt bine.
— Cu mine nu trebuie să te prefaci că ești bine.
Aproape că am început să plâng.
Am dat vina pe hormoni.
Era mai ușor.
În săptămâna aceea am decis că trebuie să recuperez măcar o bucățică din femeia care fusesem.
În timp ce terciul se încălzea în cuptorul cu microunde, mi-am spus că pot începe simplu.
O genuflexiune.
Una singură.
Cât de greu putea fi?
Foarte greu, după cum s-a dovedit.
La jumătatea coborârii, ceva mi-a pocnit în partea de jos a spatelui, iar eu am rămas blocată cu brațele întinse înainte, ca și cum m-aș fi predat unei armate invizibile și foarte mici.
Matei a intrat în bucătărie.
S-a oprit.
M-a studiat îndelung.
Și-a înclinat capul.
— Mami, de ce ai rămas ca o broscuță? O să sari?
— Nu, puiule.
— Poți să sari?
— În momentul acesta, categoric nu.