Timp de treizeci de ani trăisem în același sistem.
La început îi ajutasem pe părinți, pentru că ei mă crescuseră. Apoi o sprijinisem pe Elena când se căsătorise și avusese copii. După aceea venise rândul nepoatei mele. Și nici măcar o dată nu mă oprisem să mă întreb ce primesc eu în schimb.
Nu bani. Nu o recompensă.
Ci respect. O relație în care să fiu tratată ca un om egal. Mă considerau parte din familie sau doar o persoană comodă, mereu disponibilă?
Mama se numea Florica. Muncea în două locuri, dormea prea puțin, purta aceeași haină opt ierni și repeta mereu:
— Eu nu am nevoie de nimic. Voi doar să creșteți mari.
Nu a văzut niciodată marea. Nici măcar o dată.
Spunea că va merge într-o zi, dar mereu apărea altceva: grădina, nepoții, câte o cămașă cusută pentru cineva, ca să mai câștige niște bani. În dulap am găsit cândva o fotografie decupată dintr-o revistă. Înfățișa un palton albastru și era ascunsă între paginile unei cărți.
Toată viața am privit sacrificiul ei ca pe o virtute. Am crezut că a te pune mereu pe ultimul loc înseamnă să fii bun.
Abia la cincizeci și doi de ani am înțeles altceva: mama fusese nefericită.
Iar renunțarea ei devenise pentru mine și pentru Elena nu un exemplu, ci o regulă pe care o învățaserăm fără să ne dăm seama. Cei mai mari trebuie să ofere, indiferent ce preț plătesc.
Eu nu mai voiam să trăiesc așa.
La o săptămână după nuntă, am intrat într-un magazin de electrocasnice.
Frigiderul meu era de mult pe ultima sută de metri. În congelator se formase un strat atât de gros de gheață, încât ușa nu se mai închidea bine. În partea de jos, cartofii înghețau uneori, iar laptele se strica în alte zile. Ani la rând am amânat cumpărarea unuia nou: când Iulia avea nevoie de bani pentru examene, când Elena trebuia să se descurce până la salariu, când în apartamentul părinților era necesară vreo reparație.
În magazin am stat în fața rafturilor și am citit caracteristicile aparatelor ca o elevă înaintea unui test. Am ales un model încăpător, cu garanție bună, nu pe cel mai scump. Am plătit din banii pe care îi țineam într-un depozit „pentru orice eventualitate”.
De data aceasta nu am cerut sfatul nimănui și nu am așteptat permisiunea nimănui.
Frigiderul a fost livrat după trei zile. Când am mutat alimentele, m-am trezit zâmbind cu o bucurie aproape copilărească. Bucătăria părea mai luminoasă. Ca și cum, împreună cu aparatul vechi, scosesem din casă și ceva care ocupase prea mult spațiu în viața mea.
Luna următoare m-am înscris la un curs de competențe digitale. Am învățat să lucrez cu tabele, evidențe electronice și documente. La serviciu urma să trecem la registre digitale, iar celor care stăpâneau programul li se promisese un spor.
Dar, dacă eram sinceră, nu acesta era singurul motiv.
La curs veneau mai mulți oameni de vârsta mea. La început eram cu toții stângaci și puțin rușinați. După câteva întâlniri, am început să vorbim. În pauze beam ceai din termosuri, schimbam rețete și ne plângeam de dureri de spate.
Oana, femeia cu care stăteam la aceeași masă, era asistentă medicală șefă la un cabinet. Avea un motan pe nume Toma.
Într-o zi, profesorul, un bărbat de aproximativ patruzeci și cinci de ani, m-a întrebat de ce vreau să învăț la vârsta mea.
I-am răspuns sincer:
— Pentru mine. Până acum nu am avut timp. Acum am.
A dat din cap. Părea că înțelesese mai mult decât rostisem.
Iulia m-a sunat după o lună și jumătate. Vocea îi era veselă, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
— Mătușă Vero, bună! Ce faceți? Eu și Radu vrem să trecem pe la dumneavoastră în weekend. Avem o veste bună. Aducem și niște cumpărături și bem un ceai împreună.
În trecut aș fi schimbat imediat tura. Aș fi pregătit salată de boeuf, aș fi cumpărat prăjituri și aș fi spălat geamurile.
De data aceasta stăteam lângă fereastră, cu telefonul în mână, și priveam cum muncitorii turnau asfalt nou în curtea dintre blocuri.
— Iulia, în weekend am cursuri, am spus. Apoi am stabilit cu o colegă să mergem la cinema. Poate altădată, bine? Mai vorbim.
La celălalt capăt s-a făcut liniște.
— Ce fel de cursuri? a întrebat ea cu grijă. Nu știam că v-ați apucat să învățați.
— Nici eu nu știam. M-am răzgândit. Am decis că a venit timpul. Viața nu se termină aici.
— Ei bine… bine, a spus ea după o pauză. Atunci sâmbăta viitoare?
— Mai vedem. Încă nu știu cum îmi va fi programul la serviciu.
Ne-am luat rămas-bun. Am așezat telefonul pe pervaz și am realizat că, pentru prima dată după mulți ani, nu renunțasem la planurile mele pentru altcineva.
Mă simțeam puțin vinovată. Vechiul reflex de a sări la primul apel nu dispăruse. Sub vinovăție se afla însă ceva calm și puternic.
După două zile, m-a sunat Elena.
— Veronica, ce se întâmplă între tine și Iulia? Ai refuzat-o? Spune că încă ești supărată.
— Nu sunt supărată, am răspuns, amestecând în oală. Doar că nu mai pot fi disponibilă zi și noapte. Am și eu planurile mele: serviciu, cursuri, casă.
— Te gândești numai la tine, a spus sora mea, aproape șoptit. Mama nu te-ar fi înțeles.
Am tăcut.