Poate că mama chiar nu m-ar fi înțeles. Dar probabil că nici pe ea însăși nu se înțelesese vreodată.
În acea seară am deschis laptopul și am alcătuit un tabel cu bugetul meu personal, exact cum fuseserăm învățați la curs.
Am trecut veniturile: salariul și sporurile pentru orele suplimentare. Apoi cheltuielile: întreținere, mâncare, transport și cursuri. Suma rămasă era mai mare decât îmi imaginasem.
Ani la rând, banii aceia dispăruseră fără zgomot într-un „fond de familie”, care însemna, de fapt, nevoile Elenei și ale Iuliei.
Am adăugat o rubrică nouă și am numit-o „Obiectivele mele”.
Primul punct: un telefon bun. Al meu se bloca atât de des, încât până se deschidea camera îmi dispărea cheful de a face fotografia.
Al doilea: înlocuirea robinetului din baie și montarea unor plăci noi lângă chiuvetă. Cele vechi se crăpaseră cu două ierni în urmă.
Al treilea: munții. În toamnă, în afara sezonului, când camerele erau mai ieftine, iar potecile aproape pustii.
Am scris „munți” și am rămas mult timp privind cuvântul.
Era ciudat. Trăisem treizeci de ani la mai puțin de o oră de autogară, de unde puteam pleca aproape oriunde, și nu mă folosisem niciodată de această posibilitate.
M-am întâlnit întâmplător cu Iulia într-un centru comercial. Eu mă uitam la telefoane dintr-o categorie de preț medie. Ea venise împreună cu Radu.
— Mătușă Vero, bună ziua! Vă căutați telefon?
— Mă uit. Al meu abia mai funcționează.
— Foarte bine faceți, a aprobat ea. Apoi, după câteva clipe, glasul i s-a schimbat: Poate veniți totuși într-o zi pe la noi. Ne este dor de dumneavoastră.
Am privit-o.
Era tânără, sigură pe ea, cu manichiura îngrijită și cu o geantă nouă pe umăr. În spatele ei, soțul ținea o sacoșă de la un supermarket scump. Totul arăta așa cum trebuie să arate viața unei familii tinere.
Și chiar mă bucuram pentru ea. Sincer.
Doar că eu nu mă mai vedeam în acea imagine. Nu pentru că nu mă pomenise în discursul de la nuntă, ci pentru că încetasem să mă mai consider un accesoriu al vieții altcuiva.
— Poate voi trece, am spus. Când voi avea timp. În perioada asta nu prea am.
Iulia a dat din cap. Pe chipul ei a apărut ceva nou. Poate înțelesese că nu mai acceptam automat orice propunere. Poate că, pentru prima dată, mă văzuse ca pe un om separat, cu dorințe și planuri proprii.
Nu știu.
Și nici nu mai contează atât de mult.
Am plecat la munte în octombrie.
Am stat într-o pensiune dintr-un sat de munte. Avea scări de lemn care scârțâiau atât de tare, încât râdeam de fiecare dată când urcam. Gazda, Rodica, îmi aducea în fiecare dimineață lapte acru și mămăligă cu brânză și mă certa că mănânc prea puțin.
În a treia zi am urcat pe o potecă până la o cascadă. Mergeam încet și făceam pauze, pentru că nu mai aveam respirația de altădată. Când am ajuns, am rămas aproape patruzeci de minute ascultând apa.
O turistă tânără s-a oferit să-mi facă o fotografie. La început am refuzat, apoi am acceptat.
Seara, în cameră, am privit mult timp imaginea de pe telefon. O femeie în geacă albastră, cu părul ieșit de sub căciulă și obrajii roșii de la vânt. Zâmbea.
Nu mi-am amintit imediat când mă văzusem ultima dată într-o fotografie astfel. Nu zâmbeam pentru cineva, nu pozam pentru o ocazie, nu încercam să par bine.
Pur și simplu eram fericită.
În aceeași seară am primit un mesaj de la Iulia. Văzuse fotografia pe rețelele sociale. O postasem fără să știu prea bine de ce.
„Mătușă Vero, arătați atât de frumos acolo. Nu știam că vă plac munții.”
Am privit ecranul și m-am gândit: nici eu nu știam.
Nimeni nu mă întrebase vreodată. Nici măcar eu nu mă întrebasem, pentru că timp de treizeci de ani am fost preocupată doar de ceea ce avea nevoie altcineva.
I-am răspuns scurt:
„Mulțumesc. Este foarte frumos aici.”
Apoi am pus telefonul cu ecranul în jos.
Nu sunt furioasă pe Iulia. Sincer, nu.
A crescut într-o familie în care ajutorul celor mai mari era privit ca vremea: apare, există și nu trebuie explicat. Iar eu am susținut singură acest sistem timp de treizeci de ani.
Asta înseamnă că tot eu trebuie să-l schimb.
Nu mai aștept recunoștință. Nu mai cer să fiu lăudată. Nu mai adun resentimente în tăcere.
Doar nu mai vreau să fiu persoana comodă, mereu la îndemâna tuturor.
Apa a curs toată noaptea în apropierea ferestrei. Nu am putut să adorm, dar nici nu mi-am dorit. Am rămas întinsă în pat, ascultând zgomotul ei, și pentru prima dată după foarte mult timp nu m-am gândit la ceea ce ar putea avea nevoie cineva de la mine.
Iar voi ce credeți? Ajutorul oferit familiei este ceva atât de firesc încât nu merită niciodată un cuvânt de mulțumire? Sau și cei mai în vârstă au dreptul, într-o zi, să spună „ajunge” și să înceapă să trăiască și pentru ei?