— Mătușă Vero, chiar v-ați supărat? N-am vrut să obosesc lumea cu o listă interminabilă. Știți doar ce simt pentru dumneavoastră.
— Ai rostit douăzeci și trei de nume, Iulia. L-ai menționat și pe agentul imobiliar.
Radu s-a retras discret spre DJ, spunând că trebuie să discute ceva despre muzică.
Iulia a oftat și a început să vorbească blând, aproape mângâietor, ca unui om căruia trebuie să-i explici un adevăr evident.
— M-ați ajutat foarte mult, e adevărat. Dar aceia au fost bani de familie, nu? Sunteți sora mamei. Ați făcut ce se face în familie. Nu este o realizare aparte. Cei mai în vârstă îi sprijină pe cei tineri. Asta este normal.
Am tăcut. Tăcerea mea i-a dat curaj.
— Vă sunt recunoscătoare, bineînțeles. Dar nu puteți spune că a fost doar meritul dumneavoastră. Așa s-au așezat lucrurile. Bunica a ajutat-o pe mama, mama m-a ajutat pe mine, dumneavoastră ați contribuit și dumneavoastră. Agentul, în schimb, era un om din afara familiei. El chiar s-a străduit, a găsit apartamentul la un preț bun. E altceva. Înțelegeți?
Înțelegeam. Poate mai bine decât și-ar fi dorit.
Opt ani de ture de noapte, de concedii amânate și de reparații lăsate pentru mai târziu — robinetul din baie picura deja de trei ani — pentru Iulia nu erau fapte. Erau un fenomen firesc, asemenea vremii.
Plouă? Așa trebuie să fie.
Este soare? Și asta este normal.
Mătușa Veronica trimite bani? Era de la sine înțeles.
Nimeni nu mulțumește aerului pentru că poate respira.
Eu ajunsesem să fiu ca un robinet: îl deschideai și apa curgea.
— Am înțeles, am spus zâmbind.
Probabil că zâmbetul meu a ieșit ciudat, fiindcă Iulia s-a încruntat. Atunci prietena ei a venit în fugă, cu un pahar în mână, iar conversația s-a întrerupt.
Am rămas până la tăierea cozonacului, am felicitat-o pe Elena pentru bucuria de a deveni soacră și am plecat. Nimeni nu a observat când am ieșit. Prezentatorul tocmai anunța un concurs cu costume, iar sala era plină de râsete și muzică.
Acasă nu am aprins lumina de pe hol. Mi-am scos pantofii, am intrat în bucătărie și am pus ibricul la fiert. Apa a dat în clocot, aparatul a făcut clic, însă eu nu mi-am pregătit ceaiul. Am rămas pe scaun și am privit ferestrele blocului de vizavi stingându-se una câte una. Într-un apartament lumina rămânea aproape mereu aprinsă până târziu. Probabil cineva lucra noaptea.
Apoi m-am dus în cameră și am scos de sub pat o cutie veche de încălțăminte.
Înăuntru păstram tot felul de lucruri: felicitări, fotografii pe care nu ajunsesem să le pun în album și desene. Până la nouă ani, Iulia îmi făcea desene și mi le trimitea prin mama ei. Căsuțe cu fum ieșind pe horn, soarele într-un colț al foii, trei personaje strâmbe care se țineau de mână.
Pe spatele unuia dintre desene, cu litere mari și tremurate, scria: „PENTRU MĂTUȘA VERO”. Pe atunci, Iulia încă întorcea unele litere.
M-am așezat pe podea, în rochia de sărbătoare, ținând foaia în mâini, și mi-am amintit de o călătorie cu trenul. O dusesem pe Iulia, care avea șase ani, din orașul în care locuia până la mine. Adormise în brațele mele. Îmi amorțise mâna atât de tare, încât după aceea n-am mai putut ține nimic în ea aproape o jumătate de oră. Totuși nu m-am mișcat, pentru că nu voiam să trezesc copilul.
Atunci m-a cuprins totul.
Nu la nuntă, ci pe podeaua camerei, cu desenul în mâini, aproape de miezul nopții.
Nu am plâns. Am stat mult timp nemișcată, apoi am pus lucrurile înapoi în cutie și am împins-o sub pat.
A doua zi am sunat-o pe Elena. Nu voiam să mă cert cu ea. Aveam nevoie doar să întreb.
Nu a părut surprinsă. Probabil Iulia îi povestise deja propria versiune.
— Veronica, ești femeie matură, a spus sora mea cu oboseală în glas. Nu te-a pomenit. Și ce dacă? Nu a făcut-o cu răutate, pur și simplu s-a lăsat dusă de val. Pentru ea, ajutorul tău este ceva firesc. A crescut știind că mătușa ei va fi acolo. Ești ca aerul pentru ea. Doar nu mulțumești aerului că poți respira.
— Elena, eu nu sunt aer, am răspuns liniștit. Sunt un om. Timp de opt ani am acceptat ture suplimentare și am pus bani deoparte nu pentru mine, ci pentru fiica ta.
— Și foarte bine ai făcut, a răspuns ea pe un ton de dojană. Ești sora mai mare. Cei mai mari îi sprijină pe cei mici. Așa a fost mereu la noi. Îți amintești cum o ajuta mama pe mătușa Doina când rămăsese fără serviciu? Și nu a cerut niciodată recunoștință.
— Mama a ajutat-o un an, până și-a găsit de lucru. După aceea, Doina venea în fiecare sâmbătă cu plăcinte și stătea cu noi, ca mama să poată dormi. Știa că și ajutorul cere efort. Nu era o datorie fără sfârșit.
— Ești doar rănită acum. O să treacă și o să înțelegi că nu trebuia să deschizi subiectul la nuntă.
— Nu am deschis nimic în fața invitaților. Am vorbit cu Iulia deoparte, după ce oamenii se ridicaseră de la mese. Și am primit un răspuns.
Convorbirea s-a încheiat fără să rezolve nimic. Am pus telefonul jos și, în loc de supărare, am simțit o limpezime neașteptată. E ca atunci când oprești, în sfârșit, un zgomot deranjant cu care te-ai obișnuit atât de mult, încât nu-l mai auzeai.