Douăzeci și trei de nume. Le număram cu pixul pe un șervețel de hârtie, făcând liniuțe câte patru, exact ca în copilărie, când învățătoarea ne dicta exerciții. Muzica răsuna în sală, la masa alăturată cineva râdea atât de tare, încât paharele vibrau, iar eu continuam să adaug semne și să aștept.
Acum avea să-mi rostească numele. Din clipă în clipă.
Iulia stătea în mijlocul restaurantului, cu microfonul în mână. Purta o rochie de culoarea laptelui fiert, iar vocea îi tremura tocmai atât cât trebuia pentru ca discursul să pară emoționant. Își mulțumea invitaților rar, cu pauze bine calculate. Se vedea că își pregătise dinainte fiecare cuvânt și că se temea să nu uite pe cineva.
— Mamă, tată, mi-ați oferit totul, a spus ea, iar Elena, așezată în primul rând, și-a dus deja șervețelul la ochi.
Apoi Iulia a început să enumere numele.
I-a mulțumit mătușii Doina, care găsise restaurantul și negociase reducerea. Unchiului Mihai, pentru fotograf. Vecinei Daniela, pentru cozonacul pe care îl pregătise două nopți la rând. Bunicii Maria, pentru voalul păstrat patruzeci de ani într-un cufăr și parfumat cu lavandă. Prietenei Ioana, pentru petrecerea burlăcițelor.
Până și agentului imobiliar — un bărbat în sacou gri, așezat la masa a șasea — i-a adresat un „mulțumesc” public. El le găsise tinerilor un apartament bun cu două camere și negociase prețul până în ultimul moment.
Douăzeci și trei de nume.
Am numărat liniuțele de două ori. Prima dată am crezut că greșisem eu.
Numele meu nu era acolo.
Mă numesc Veronica Popescu. Am cincizeci și doi de ani și de douăzeci și șapte de ani lucrez ca operator la o stație de pompare. Urmăresc presiunea din rețea, verific valorile afișate și mă asigur că, în fiecare dimineață, oamenii din cartier au apă la robinet. Lucrez douăzeci și patru de ore, apoi am trei zile libere.
În timpul nopții fac întotdeauna turul stației. Iau lanterna și registrul, trec pe lângă pompele al căror bâzâit face podeaua să tremure ușor. Dacă ies afară în jurul orei trei, din buruienile de după gard se aude uneori câte un arici foindu-se. În rest, liniște.
Salariul este obișnuit. Îmi ajunge pentru trai, nu și pentru răsfățuri.
Cu opt ani în urmă, când Iulia a intrat la universitate într-un oraș din provincie, am sunat-o eu pe sora mea. Elena nu-mi ceruse nimic. I-am oferit ajutorul pentru că știam cât de greu le era. Casa lor de la marginea orașului nu era nici atunci terminată; lucrările se prelungeau de aproape zece ani. Cei doi băieți ai ei erau încă la școală, iar veniturile familiei erau împărțite până la ultimul leu înainte să intre în cont.
Eu puteam să ajut.
Nu avusesem copii. Soțul plecase când împlinisem patruzeci și trei de ani. Într-o seară își făcuse bagajul, lăsase cheile pe masa din bucătărie și dispăruse din viața mea. De atunci locuiam singură. Apartamentul era al meu, nu aveam datorii, iar sănătatea încă mă ajuta.
M-am gândit simplu: fata trebuia să aibă o șansă. Să învețe. Să-și facă un rost.
De multe ori trimiteam bani chiar de la serviciu. Deschideam aplicația în timp ce pompele vuiau și transferam cât puteam. Am plătit cursurile de engleză, meditațiile la chimie înainte de examenele de admitere. La început am contribuit pentru cămin, iar când acolo nu s-a putut, am ajutat la plata unei garsoniere închiriate.
Pentru laptop am strâns jumătate de an. Am pus deoparte primele și l-am cumpărat în august, cu o săptămână înainte de începerea cursurilor. Apoi i-am luat o haină groasă, după ce mi-a scris că îngheață în stație. I-am plătit drumurile spre casă în vacanțe și consultația la stomatolog când a început să o doară măseaua de minte. Unele lucruri nu puteau fi amânate.
Nu am ținut niciodată socoteala banilor.
În sertarul mesei din bucătărie se afla însă un caiet cu pătrățele. Nu notam sumele, ci întâmplările: „Iulia a trecut primul examen fără note mici.” „I s-a oferit un loc pentru practică.” „A încercat să facă pentru prima dată ciorbă și spune că a pus prea multă sare.”
Caietul era copilăresc. Nu l-am arătat nimănui. Îmi plăcea doar să-l răsfoiesc uneori și să văd cum, din toate acele lucruri mărunte, se construia încet viața cuiva.
După ce s-au servit felurile calde, invitații au început să se împrăștie: unii au ieșit la țigară, alții au mers la dans, iar câțiva s-au retras ca să-și sune bonele. M-am apropiat de masa mirilor.
Iulia stătea lângă Radu și primea felicitările unui cuplu. Când m-a văzut, chipul i s-a luminat.
— A, mătușa Vero! Cum vi se pare? A fost bună mâncarea?
M-am uitat la ea. Era înaltă și frumoasă, cu părul prins într-o coafură elegantă și cu un lanț fin la gât. Pandantivul în formă de inițială îl comandasem eu la un atelier, când își susținuse lucrarea de absolvire. A trebuit să aștept trei săptămâni, iar bijutierul amânase termenul de două ori.
— A fost bună, am răspuns. Iulia, vreau să te întreb ceva. În discurs ai mulțumit multor oameni, dar nu m-ai pomenit. De ce?
A clipit. Pentru o secundă, în ochii ei s-au amestecat nedumerirea și iritarea, ca și cum tocmai îi alesesem cel mai nepotrivit moment.