Când trebuia să răspundă pe loc, toate cuvintele dispăreau. Abia acasă, după ce conversația se încheia, îi veneau în minte zece replici perfecte. În clipa aceea însă nu reușea decât să tacă.
— Copiii sunt deja mari, a spus ea încet.
— Măcar acum poți trăi și pentru tine, a observat Irina zâmbind. Altfel, se pare că cei mai frumoși ani i-ai consumat crescându-i.
Tatiana a rămas nemișcată.
Cuvintele acelea au durut-o mai tare decât toate celelalte. În mintea ei a apărut deodată Matei, în clasa întâi, un băiețel slab, îmbrăcat într-un sacou mult prea larg și ținând în mâini un buchet de stânjenei.
Apoi și-a amintit-o pe Maria cu febră de aproape patruzeci de grade, iar ea schimbându-i toată noaptea prosoapele ude de pe frunte. Și pe mezinul Andrei, pe care îl ducea de mână la grădiniță, în timp ce el plângea și repeta: „Mamă, să vii să mă iei primul”.
Și-a adus aminte de turele de noapte. De hainele noi la care renunțase ca să plătească taxa și căminul celui mare. De iernile în care purtase aceleași ghete vechi, pentru că Maria avea nevoie de aparat dentar. De acoperișul reparat cu bani împrumutați, de orele suplimentare și de dimineața în care adormise pe un scaun în bucătărie, după aproape două zile fără somn.
Nu privise niciodată acei ani ca pe o pierdere. Dar acum nu a reușit să spună nimic.
— Irina.
Vocea Elenei a fost liniștită, însă dintr-odată toate femeile au tăcut.
— Ce este? Irina s-a întors spre ea.
— Poate că ar fi suficient.
— Ce anume?
— Tot ce faci acum.
Irina a râs.
— Elena, doar discutăm.
— Nu. Tu vorbești de parcă Tania ar trebui să-ți dea socoteală pentru întreaga ei viață.
— Doamne, Tania, te-am jignit? a întrebat Irina, întorcându-se spre ea.
Toate privirile s-au îndreptat către Tatiana. Era exact lucrul de care se temea cel mai mult. Fără să-și dea seama, a clătinat din cap.
— Nu…
— Vezi? a spus Irina triumfătoare.
— Nu, eu văd altceva, a răspuns Elena calm. Văd că Tania nu vrea să se certe cu tine.
Tatiana a privit-o surprinsă. Elena și-a pus furculița pe farfurie.
— Spui că nu și-a construit o carieră, că și-a irosit cei mai buni ani cu copiii și că abia acum a învățat să se descurce. Dar tu știi cum a trăit?
Irina a ridicat din umeri.
— Tu știi?
— Câte ceva.
— De unde?
Elena s-a întors spre Tatiana.
— Pe fiul tău cel mare îl cheamă Matei Popescu?
Tatiana a rămas fără cuvinte pentru o clipă.
— Da.
— Atunci am înțeles. Eu îi predau.
— La universitate?
— Da. De doi ani.
Elena a zâmbit ușor.
— Matei nu vorbește prea mult despre el. Într-o zi, după curs, am ajuns să discutăm despre familie. Pe atunci nu știam că e fiul tău.
Tatiana a tăcut câteva secunde.
— Și ce ți-a spus?
— Că mama lui a crescut singură trei copii.
Tatiana a simțit că i se taie respirația. Elena a continuat:
— Mi-a spus că ai lucrat în două locuri. Că l-ai ajutat să-și termine studiile, că ți-ai pus fiica pe picioare și că l-ai sprijinit pe cel mic după terminarea școlii. Și mi-a mai spus că niciodată nu le-ai reproșat: „Mi-am sacrificat toată viața pentru voi”.
Degetele Tatianei au început să tremure. Și le-a ascuns sub masă.
Matei nu-i spusese niciodată așa ceva. Când venea acasă, de obicei bombănea:
— Mamă, de ce ai mai pregătit atâtea borcane? Crezi că sunt student flămând?
Cu toate acestea, lua și dulceața, și murăturile, și pasta picantă făcută în casă.
— Și încă ceva, a spus Elena. Este foarte mândru de tine.
Tatiana și-a coborât capul.
— Nu trebuie…
— Ba da.
De data aceasta, Elena se uita direct la Irina.
— Ai întrebat dacă Tania și-a cumpărat singură casa. Da, singură. Și mașina tot singură și-a cumpărat-o.
Irina a zâmbit ironic.
— În zilele noastre, o mașină nu mai e cine știe ce realizare.
— N-am spus că este o mare realizare.
Elena vorbea fără să ridice glasul. Tocmai calmul ei făcea fiecare cuvânt mai greu de ignorat.
— Mi s-a părut doar ciudat felul în care ai întrebat: „Ai cumpărat-o singură?” De parcă te miră că un om poate obține ceva fără ajutorul părinților.
— Ce vrei să spui?
— Exact ce am spus.
— Nu, explică mai clar.
Elena a făcut o scurtă pauză.
— Bine. Taniei nu i-au cumpărat părinții un apartament când s-a căsătorit.
Irina a pălit vizibil.
— Ce legătură are asta?
— Niciuna. Așa cum nici cariera Tatianei nu are vreo legătură cu întâlnirea noastră.
— Părinții mei au putut să mă ajute și m-au ajutat. Ce e rău în asta?
— Nimic. Este minunat când părinții au posibilitatea să-și sprijine copiii.
Elena a dat din cap.
— Dar după aceea nu este prea frumos să stai la masă și să-i explici unei femei care nu a primit ajutor cum ar fi trebuit să-și trăiască viața.
Irina s-a înroșit.
— Nu știi deloc cum am trăit eu.
— De acord, nu știu.
— Mama încă mă ajută uneori. Și ce-i cu asta?
— Absolut nimic.
Elena a luat paharul cu apă.
— Dar tocmai de aceea nu ar trebui să râzi de cineva care a fost nevoit să obțină totul singur.
La masă s-a lăsat tăcerea. Dincolo de ușă s-au auzit farfurii lovindu-se ușor. Irina și-a întors privirea spre fereastră.
Tatiana se simțea acum și mai stingherită decât înainte.