— Elena, nu trebuia să spui toate astea, a șoptit ea.
— Ba trebuia.
— M-aș fi descurcat singură…
Elena a zâmbit abia sesizabil.
— Tania, tu ai fi tăcut din nou. Exact ca acum treizeci de ani.
Câteva femei au râs încet. De data aceasta, chiar și Tatiana a zâmbit.
— E adevărat, a recunoscut ea.
Încordarea s-a risipit puțin. Silvia a împins spre Tatiana o farfurie.
— Ia mai multă salată. Dacă tot vă certați, măcar să nu fiu obligată să o termin singură.
La masă s-a auzit din nou râsete, mai relaxate. Doar Irina a rămas tăcută.
După câteva minute, conversațiile s-au separat iar. Unele discutau despre copii, altele despre serviciu și prețul benzinei. Au vorbit despre răsaduri de trandafiri și despre cât timp îi luase fiecăreia să ajungă la restaurant prin traficul de seară.
Tatiana aproape că nu mai auzea nimic. În mintea ei se repeta o singură propoziție:
„Este foarte mândru de tine”.
Când femeile au început să plece, afară se întunecase deja. Aerul devenise rece. Tatiana și-a închis geaca și și-a scos cheile din geantă.
— Tania!
S-a întors. Elena venea după ea spre ieșire.
— Ai venit cu mașina?
— Da. Este acolo.
Lângă trotuar se afla un Renault mic, la mâna a doua. Nu era nimic special la el. Tatiana îl cumpărase cu trei ani în urmă, după ce strânsese bani aproape patru ani.
Elena s-a uitat la mașină și a zâmbit.
— Deci Matei a spus adevărul.
— Despre ce?
— Că ești foarte încăpățânată.
Tatiana a râs.
— Nu știu dacă asta poate fi considerat un compliment.
— Din partea lui, sigur.
Au rămas câteva clipe în tăcere. Apoi Tatiana a spus:
— Îți mulțumesc.
— Pentru ce?
— Știi prea bine.
Elena a oftat.
— Poate că n-ar fi trebuit să aduc vorba despre părinții Irinei.
— Poate.
— Dar m-a enervat.
— Am observat.
Elena voia să plece, însă Tatiana i-a atins ușor mâneca.
— Elena…
— Da?
— Matei chiar a spus toate lucrurile acelea?
— Despre tine?
— Da.
— Chiar le-a spus.
— Singur? Nu l-ai întrebat tu?
— A povestit singur.
Ochii Tatianei s-au umplut de lacrimi. S-a întors repede, prefăcându-se că își caută ceva în geantă.
— Ce proastă sunt, a murmurat ea. Plâng într-o parcare după atâția ani.
Elena nu i-a răspuns. A rămas pur și simplu lângă ea.
Pe partea cealaltă a drumului străluceau ferestrele blocurilor. Un autobuz a trecut, iar anvelopele au foșnit pe asfaltul umed. O frunză galbenă s-a desprins din copacul de deasupra lor și a căzut direct pe capota mașinii Tatianei.
— Știi, a spus Tatiana într-un târziu, eu m-am gândit mereu că le-a fost greu copiilor cu mine.
— De ce ai crezut asta?
— Pentru că alții aveau mai multe. Haine mai frumoase, vacanțe la mare în fiecare vară, telefoane noi… La noi se auzea mereu: „Așteptați până la salariu”, „Luna asta nu se poate”, „Mai bine lăsăm pentru anul viitor”.
Elena a privit-o cu atenție.
— Matei a povestit lucrurile altfel.
— Ce anume?
— Cum te trezeai la cinci dimineața ca să-i coci plăcinte pentru drum. Cum ai traversat jumătate de țară atunci când s-a îmbolnăvit în primul an de facultate. Cum ți-ai vândut lanțul de aur ca să-i cumperi un laptop pentru studii.
Tatiana și-a șters obrazul.
— Doamne… Și asta ți-a spus?
— Da.
— Îl rugasem să nu povestească nimănui.
— Tania, nu ți-a vorbit despre toate acestea pentru că i-ar fi fost rușine.
Elena a tăcut o clipă.
— Ținea capul sus datorită ție.
Tatiana a privit în gol, dincolo de drum. Și-a amintit lanțul de aur. Mama i-l dăruise la douăzeci de ani. Aproape douăzeci de ani stătuse într-o cutiuță, până când, într-o dimineață, Tatiana îl dusese la amanet.
Pe drumul spre casă plânsese. Nu pentru aur. O durea faptul că nu-i putea cumpăra fiului un laptop din salariu, așa cum reușeau alți părinți.
Abia acum, după atâția ani, a privit acea amintire altfel. Nu ca pe dovada sărăciei sale, ci ca pe dovada că găsise totuși o cale să-și ajute copilul.
— Ce viață ciudată, a spus Tatiana încet.
— Ce anume ți se pare ciudat?
— Acum treizeci de ani eram convinsă că nici nu mă observi.
Elena a râs.
— Iar eu eram sigură că nu mă placi.
— De ce?
— Pentru că abia dacă vorbeai cu mine.
— Abia dacă vorbeam cu cineva din grupă.
— Tocmai asta e.
Au râs amândouă. Apoi Elena a îmbrățișat-o pe Tatiana. Fără discursuri emoționante și fără cuvinte solemne. Doar o îmbrățișare strânsă, sinceră, între două femei care se regăsiseră după treizeci de ani.
— Condu cu grijă.
— Așa voi face.
Tatiana s-a urcat în mașină. În geantă, telefonul a vibrat. Era un mesaj de la Matei:
„Mamă, ai ajuns la întâlnire? Cum a fost?”
Tatiana a privit mult timp ecranul. Apoi a răspuns:
„Bine. M-am întâlnit cu profesoara ta”.
Au apărut aproape imediat cele trei puncte.
„Cu Elena?”
Tatiana a zâmbit.
„Cu ea”.
„O, nu…”
„Ce înseamnă «o, nu»?”
Răspunsul a întârziat aproape jumătate de minut. Apoi a apărut un nou mesaj:
„Sper că nu ți-a spus prea multe”.
Tatiana și-a șters încă o lacrimă și a scris:
„Mi-a spus”.
Din nou, o pauză.
„Mamă, eu am spus numai lucruri bune”.
Tatiana a tastat: „Știu”.
Voia să pună punct conversației, dar s-a răzgândit și a adăugat:
„Și eu sunt mândră de tine”.
Matei nu a răspuns imediat.
Tatiana pornise deja motorul când ecranul s-a luminat din nou. Mesajul conținea doar trei cuvinte:
„Și eu de tine”.
A rămas în mașina întunecată, în parcarea restaurantului, și a plâns.
Fără suspine, fără să încerce să se ascundă. De data aceasta nu-i mai era rușine.
Uneori, un om are nevoie să ajungă la jumătatea vieții, să crească trei copii, să treacă printr-un divorț, să învețe să împartă fiecare leu până la următorul salariu, să-și cumpere o casă mică și o mașină veche, pentru ca într-o seară de septembrie să audă, întâmplător, de la o femeie care cândva îi fusese aproape străină ceea ce el însuși nu avusese curajul să spună despre sine:
Se descurcase.