Când a văzut-o pe Maria, a înțeles imediat că totul ieșise la iveală.
Maria a scos al doilea telefon al soțului.
— Îl recunoști?
Alina a pălit.
— De unde l-ai luat?
— Din buzunarul lui Radu.
— Hai să intrăm.
— Nu. Mai întâi răspunde-mi. De ce l-ai sunat pe soțul meu la două și jumătate noaptea?
— Maria…
— De ce ai spus că mâine voi semna actele?
Alina a privit neliniștită în jur.
— Ai înțeles greșit.
— Atunci explică-mi fotografiile din hotel.
Chipul Alinei s-a schimbat.
— Te-ai uitat la ele?
— M-am uitat la o femeie care purta cămașa soțului meu.
Alina și-a coborât ochii.
— De când?
— Ce?
— Nu mă obliga să repet.
Pentru câteva clipe, sora ei a tăcut.
— Din noiembrie.
Maria a simțit cum ceva se rupe în ea pentru totdeauna.
Din noiembrie mergea aproape zilnic la tatăl lui Radu, care se recupera după o operație.
Îi cumpăra medicamente.
Îi gătea.
Îi ducea haine curate.
Iar Radu îi spunea că lucrează până târziu.
— Deci, în timp ce eu aveam grijă de tatăl lui, el venea la tine?
— Nu a fost chiar așa.
— Bineînțeles. Lucrurile de felul acesta nu se întâmplă niciodată „pur și simplu”.
— Venise să repare soba. Avusesem o zi îngrozitoare. Plângeam. A rămas…
— Până dimineață?
Alina și-a încleștat maxilarul.
— Da.
Maria a dat încet din cap.
— Acum spune-mi despre bani.
— Trebuia să salvăm brutăria.
— „Trebuia să salvăm”?
— Pe mine și pe Radu.
Cele patru cuvinte au durut mai tare decât recunoașterea trădării.
Pe mine și pe Radu.
Ei aveau deja propriul lor „noi”.
Planuri doar ale lor.
Bani pe care îi împărțeau între ei.
Și, după toate aparențele, chiar și o parte din apartamentul Mariei.
Au intrat în camera de depozitare.
Alina a pus pe masă un dosar plin cu acte.
— Uite! Chiria este restantă. Am rate pentru utilaje, furnizorii își cer banii. Dacă nu achit datoria până vineri, pierd spațiul.
— Și voi v-ați hotărât să puneți apartamentul meu drept garanție?
— Apartamentul este al amândurora.
— De aceea ați decis să luați banii mai întâi și să-mi vorbiți despre relația voastră mai târziu?
Alina a întors capul.
Răspunsul ei tăcut a fost suficient.
— Când intenționa Radu să plece?
— După aprobarea creditului.
Maria s-a așezat încet pe un scaun.
— După ce semnam eu?
— Nu voia să te lase fără bani.
Maria a izbucnit într-un râs scurt, fără bucurie.
— Câtă noblețe.
— Nu fi sarcastică.
— Luați un credit pentru locuință, transferați jumătate din sumă către tine, apoi Radu pleacă la tine. Și asta înseamnă că nu voia să mă lase fără bani?
Alina s-a înroșit.
— Toată viața ai crezut că ești mai deșteaptă decât mine!
— Ce legătură are asta?
— Mereu ai încercat să-mi spui cum să-mi trăiesc viața! Îți amintești cina aceea de familie când ți-am cerut bani?
Maria își amintea.
Alina voia atunci să împrumute o sumă mare pentru a-și extinde afacerea.
Maria refuzase.
Și, în fața rudelor, îi spusese că se arunca prea ușor în proiecte noi fără să calculeze riscurile.
— M-ai făcut de râs în fața tuturor! M-ai prezentat ca pe o proastă!
— Și pentru asta te-ai culcat cu soțul meu?
— Asta s-a întâmplat mai târziu!
— Mulțumesc. Acum mă simt mult mai bine.
Alina s-a întors cu spatele.
— Radu spunea că este imposibil să trăiască alături de tine. Că vrei să controlezi totul.
— Ce ironie. Astăzi voi doi încercați să controlați soarta apartamentului meu fără să mă întrebați.
Maria s-a ridicat.
— Ne vedem la bancă.
Radu o aștepta deja în fața biroului consilierului de credite.
Când și-a văzut soția, privirea i-a coborât imediat spre geanta ei.
Maria a observat.
— Cauți telefonul?
Radu a pălit.
— Unde ai fost?
— La Alina.
A expirat lent.
Nu a întrebat de ce.
Nu părea surprins.
— Ți-a spus tot?
— Ce anume trebuia să-mi spună? Despre hotel? Despre brutărie? Sau despre apartamentul pe care urma să-l închiriați după ce eu semnam garanția?
— Nu este locul potrivit.
— Atunci unde este locul potrivit, Radu?
A întins mâna spre ea.
Maria s-a ferit.
— Te-ai culcat cu sora mea?
Radu și-a întors privirea.
— Căsnicia noastră nu mai era de mult cum fusese…
— Te-am întrebat ceva simplu.
A urmat o pauză grea.
— Da.
Atunci ușa biroului s-a deschis.
— Vă rog să intrați — a spus zâmbind funcționara băncii. — Documentele sunt pregătite.
Maria a pășit prima în încăpere.
Pe masă se afla contractul, cu semne galbene lipite în dreptul locurilor unde trebuiau puse semnăturile.
— Începem cu acordul pentru constituirea garanției…
— Nu începem nimic, a spus Maria.
Funcționara și-a ridicat privirea.
— Poftim?
— Nu îmi dau acordul. Tranzacția nu va avea loc.
Radu s-a apropiat de ea.
— Îți dai seama ce faci?
— Pentru prima dată după mult timp, da. Îmi dau seama foarte bine.
— Alina își va pierde afacerea.
— Iar eu trebuia să-mi pierd locuința?
— Nimeni nu voia să te lase fără casă!
— Voi intenționați să o vindeți peste un an.
Radu a tăcut.
Funcționara a strâns cu grijă actele.
Chiar atunci, ușa s-a deschis brusc.
Alina a intrat în fugă, încă purtând șorțul de lucru.
— Maria, te rog! Nu face asta!
Câțiva oameni aflați la coadă s-au întors spre ele.
— Vineri mă dau afară din spațiu!