— Este afacerea ta.
— Cinci oameni lucrează acolo!
— Iar acesta este apartamentul meu.
Alina s-a întors spre Radu.
— Ai spus că va semna!
— De ce i-ai spus totul?
— Nu i-am spus nimic! A găsit telefonul!
— Atunci de ce ai sunat-o noaptea?
— Pentru că mi-ai promis că vii!
Maria îi asculta și, în mod neașteptat, a simțit o liniște rece așezându-se peste ea.
Nu le luase nici măcar un minut să transforme povestea lor despre „iubire” într-o ceartă banală.
— Mi-ai promis că vei pleca încă din iarnă! — striga Alina.
— Tu strici totul!
— Și când mergem să vedem apartamentul?!
Maria s-a întors încet spre Radu.
— Ce apartament?
Alina și-a dus mâna la gură.
Radu și-a trecut palma peste față.
— Ne uitam doar la niște variante.
— Ieri mi-ai spus că săptămâna viitoare dăm avansul! — a strigat Alina.
— Alina, termină!
Maria a zâmbit.
Nu de bucurie.
Zâmbea pentru că, în sfârșit, îi vedea exact așa cum erau.
Nu erau eroii unei mari povești de dragoste.
Nu erau victimele unei tragedii.
Erau doar doi oameni care încercaseră să-și clădească fericirea pe semnătura altcuiva.
— Arătați-mi actele brutăriei, a spus Maria.
O oră mai târziu, cele trei femei? Nu. Maria, Radu și Alina stăteau împreună în mica încăpere de depozitare.
Alina arunca pe masă facturi, contracte și avize.
Maria lucrase ani întregi în partea administrativă a unui centru medical și se pricepea bine la cifre.
După douăzeci de minute, concluzia era limpede: brutăria putea fi salvată fără credit.
Trebuia renunțat la sala scumpă din centru, vândută o parte din utilaje și reluată activitatea în micul atelier de producție de la marginea orașului, de unde Alina își începuse afacerea.
Cele mai multe comenzi veneau pentru torturi și produse livrate.
Pierderile erau provocate tocmai de sala elegantă, cu mese și vitrine.
— Știai că există varianta asta, a spus Maria.
Alina s-a întors spre fereastră.
— M-am gândit la ea.
— Și de ce ai refuzat-o?
— Am muncit cinci ani ca să construiesc locul acela!
— Așa că ai preferat să riști apartamentul meu doar ca să păstrezi mesele și firma luminoasă de la intrare?
— Ție îți este ușor să vorbești!
— Nu, Alina. Astăzi nimic nu îmi este ușor.
Maria și-a strâns lucrurile.
La ușă, Radu a ajuns-o din urmă.
— Mara…
Maria s-a întors spre el.
— Să nu-mi mai spui niciodată așa.
Seara, Radu s-a întors acasă.
În hol îl așteptau două genți.
— Ce sunt astea?
— Lucrurile tale.
A privit gențile mult timp.
— Vorbești serios?
— Foarte serios.
— Suntem împreună de douăzeci de ani.
— Tocmai de aceea trebuia măcar o dată să vorbești cu mine înainte să începi să-ți împarți viața cu o altă femeie.
— Nici tu nu ai fost soția perfectă.
Maria a încuviințat.
— Bineînțeles că nu. Puteam fi aspră. Puteam lua prea multe decizii singură. Poate că uneori nu te ascultam. Dar tu ai ales minciuna în locul unei discuții.
Radu s-a așezat.
— Nu am vrut să se termine așa.
— Cum ai fi vrut?
Nu i-a răspuns.
— Să semnez actele. Banii să ajungă la Alina. Apoi să-mi spui că „relația noastră se terminase de mult”. Iar eu să rămân într-un apartament gol, impresionată de cât de civilizat ai aranjat totul?
— Am fi plătit creditul!
— „Am fi”?
Maria aproape că a zâmbit.
— Ai văzut astăzi contabilitatea brutăriei.
Radu s-a ridicat brusc.
— Are doar o perioadă dificilă!
— De acum înainte, perioada aceea dificilă este a voastră.
A luat gențile.
Înainte să iasă, s-a oprit.
— O să regreți.
Maria a deschis ușa.
— Poate. Dar vor fi greșelile mele, nu cele pe care voi le-ați ales în locul meu.
Ușa s-a închis.
Abia atunci Maria a început să plângă.
Nu zgomotos.
Nu frumos, ca în filme.
S-a așezat pur și simplu pe podeaua holului și a plâns până când nu i-au mai rămas lacrimi.
După două zile, Alina i-a trimis un mesaj:
„Ne mutăm din spațiul cel mare.”
Maria nu i-a răspuns.
O săptămână mai târziu, Radu a venit să-și ia și restul lucrurilor.
Apoi au început actele.
Divorțul.
Împărțirea bunurilor.
Discuțiile din familie.
Maria nu le-a arătat nimănui fotografiile din hotel.
Nu pentru că i-ar fi iertat.
Pur și simplu înțelesese că nu mai avea nevoie să-i umilească pentru a-și demonstra dreptatea.
Adevărul își făcuse deja singur treaba.
Alina s-a întors în micul atelier de la marginea orașului.
Brutăria a supraviețuit.
Relația ei cu Radu, însă, nu.
După câteva luni, Maria a aflat întâmplător de la o rudă că cei doi se certau mereu din cauza banilor.
A ascultat în tăcere și a spus doar atât:
— Nu mai este povestea mea.
A trecut aproape un an.
Într-o seară de primăvară, Maria s-a întors acasă cu un ghiveci mic în care crescuse un lămâi.
Își dorise de mult să pună unul lângă fereastră, dar Radu se plângea mereu că „oricum nu mai este loc”.
Apartamentul se schimbase.
Pereții erau zugrăviți în alte culori.
Canapeaua veche dispăruse.
În locul televizorului uriaș se afla acum o bibliotecă.
În dormitor rămăsese un pat și o singură noptieră.
La început, jumătatea goală a camerei i se păruse enormă.
Apoi Maria a înțeles că nu era gol.
Era spațiu.
Pe pervaz, telefonul a început să vibreze.
Număr necunoscut.
Pentru o clipă, Maria și-a amintit noaptea aceea.
Holul întunecat.
Telefonul străin.
Vocea Alinei.
„Mâine va semna tot.”
Maria a privit ecranul și a zâmbit.
Apoi a oprit sunetul și și-a văzut mai departe de lămâi.
Cu un an în urmă, un apel primit la ceas de noapte îi distrusese viața pe care o cunoscuse.
Abia acum înțelegea însă ce fusese cu adevărat important.
Uneori, destinul ne smulge lucrurile de care ne agățăm cu disperare nu ca să ne lase fără nimic.
Ci ca să ne elibereze mâinile.
Pentru ceva nou.
Maria și-a șters pământul de pe palme, a deschis larg fereastra și a tras în piept aerul răcoros al primăverii.
În acel apartament, nimeni nu mai hotăra în locul ei.
Și, pentru prima dată după mulți ani, nu mai simțea nicio nevoie să afle cine suna.