M-am lăsat în genunchi cât am putut, deși durerea îmi aduse sudoare rece pe frunte.
— Bună, dragule. Eu sunt Elena.
Mă cercetă cu atenție.
— Eu sunt Matei.
Matei. Fiul meu avea un nume. Nu era numele pe care l-aș fi ales eu, dar era al lui. Era viu. Respira. Mă privea. Și în clipa aceea am înțeles că a-mi recupera copilul nu însemna să-l smulg dintr-odată din singurele brațe pe care le cunoscuse. Însemna să-i spun adevărul fără să-l distrug.
Mirela a mărturisit la scurt timp după aceea. Doamna Viorica îi adusese nou-născutul, împreună cu acte false și promisiunea că nimeni nu va afla vreodată. Îi spusese că eu îmi dădusem acordul, fiindcă nu puteam crește doi bebeluși. Îi spusese că eram o mamă rea.
— Am vrut s-o cred, plângea Mirela. Aveam nevoie s-o cred.
Nu am iertat-o în ziua aceea. Poate că nu o voi ierta niciodată pe deplin. Dar nici nu am țipat la ea în fața lui Matei. Prea mulți adulți frânseseră deja copilării.
Judecătorul a dispus teste, interviuri și sprijin psihologic. Matei nu mi-a căzut în brațe ca în filme, alergând spre mine și strigând „mamă”. A venit spre mine cu frică, cu îndoieli, cu două desene în rucsac și cu o viață despre care aflase că fusese clădită pe un adevăr împrumutat.
Săptămâni la rând ne-am întâlnit într-un centru pentru familii. La început îmi vorbea politicos și distant. Daria i-a dăruit o bilă albastră din colecția ei. Ilinca l-a întrebat dacă știe să facă avioane din hârtie. El a zâmbit abia sesizabil.
Când mi-a spus pentru prima dată „Elena”, am simțit deodată tristețe și speranță. Când m-a prins pentru prima dată de mână ca să traversăm strada, am plâns fără zgomot. Când m-a întrebat pentru prima dată dacă îl căutasem, i-am spus adevărul.
— Nu am știut că exiști, iubirea mea. Dar din clipa în care am aflat, nu m-am oprit nicio secundă din a te căuta.
Și-a lăsat privirea în jos.
— Deci nu m-ai dat?
— Niciodată.
Matei m-a cuprins strâns de mijloc. Am suportat durerea din coaste, fiindcă îmbrățișarea aceea îmi așeza sufletul la loc.
Radu a fost arestat pentru violență în familie. Doamna Viorica a fost pusă sub acuzare pentru răpire și falsificare de documente. La început, în orășelul nostru, oamenii au spus de toate. Că exagerasem. Că o mamă nu ar trebui să trimită la închisoare tatăl copiilor ei. Că problemele familiei se rezolvă în casă.
Dar într-o după-amiază, pe când vindeam plăcinte și cornulețe în fața școlii ca să strâng bani de chirie, o vecină care obișnuia să-și închidă fereastra când treceam pe lângă casa ei s-a apropiat de mine cu ochii roșii.
— Iartă-mă, Elena, mi-a spus. Uneori auzeam.
Nu am știut ce să-i răspund.
Apoi a venit alta. Și încă una. Unele nu și-au cerut iertare; doar au cumpărat mai multe plăcinte decât aveau nevoie. Altele mi-au adus haine pentru copii. O femeie mi-a găsit de lucru la curățenie, într-un cabinet medical. Viața nu s-a așezat dintr-odată, dar cel puțin a încetat să mă mai lovească.
Copilul meu s-a născut într-o dimineață ploioasă, sănătos și puternic. Era o fetiță. Când doctorița mi-a așezat-o pe piept, am râs printre lacrimi. Daria a început să bată din palme când a văzut-o. Ilinca a spus că seamănă cu un ghemotoc. Matei, serios ca un bătrânel, i-a îndreptat păturica.
— Cum o să o cheme? întrebă el.
M-am uitat la cei patru copii ai mei.
— Speranța.
Nimeni nu ceruse un băiat. Nimeni nu oftase dezamăgit. Nimeni nu spusese „poate data viitoare”.
Câteva luni mai târziu, Radu a cerut să mă vadă la centrul de detenție. Am acceptat o singură dată și numai însoțită de avocatul meu. Părea mai slab, cu obrajii scobiți și ochii goi.
— Elena, spuse el, am pierdut totul.
L-am privit prin geamul gros dintre noi.
— Nu. Tu ai aruncat totul.
Începu să plângă.
— Mama m-a făcut să cred…
— Mama ta a mințit. Dar mâinile care m-au lovit au fost ale tale.
Tăcu.
— Matei întreabă de mine?
— Întreabă despre adevăr. Nu este același lucru.
— Și ce îi spui?
— Că tatăl lui a avut șansa să iubească și a ales să rănească.
Radu închise ochii.
— O să mă ierți vreodată?
M-am gândit la fetele mele acoperindu-și urechile. La Matei crescând departe de mine. La Speranța mișcându-se atunci în pântecul meu, în timp ce el mă acuza. M-am gândit la trupul meu, plin de hărți pe care nu le alesesem.
— Nu trăiesc ca să te urăsc, i-am spus. Dar nici nu m-am născut ca să te iert.
M-am ridicat.
— Elena…
Nu m-am întors.
Afară, cerul era limpede. Înainte să plec spre casă, am cumpărat patru înghețate pe băț. Daria a ales lămâie, Ilinca căpșuni, Matei cocos, iar eu am luat una mică pentru ziua în care Speranța avea să fie destul de mare s-o guste, chiar dacă până atunci înghețata urma să se topească. Gândul acela absurd m-a făcut să râd. Înainte nu-mi îngăduiam lucruri absurde.
În seara aceea am mâncat supă cu tăiței la o masă cumpărată la mâna a doua, care se clătina pe un picior. Matei ne-a spus că la școală îi ceruseră să-și deseneze familia. Mi-a arătat foaia. Eram cu toții acolo: Daria cu două cozi uriașe, Ilinca într-o rochie mov, Speranța ca o bilă roz în brațele mele, el lângă mine, iar eu mai înaltă decât casa.