— Te-am desenat mare, spuse el.
— De ce?
Ridică din umeri.
— Pentru că tu chiar ești aici.
M-am dus în baie să plâng, ca să nu-l sperii. Daria m-a urmat.
— Ești tristă, mami?
Mi-am șters obrajii.
— Nu. Respir.
Nu a înțeles, dar m-a îmbrățișat.
Cu timpul, povestea mea a încetat să mai fie bârfă și a devenit avertisment. În piață, femeile care înainte își plecau privirea au început să-mi vorbească încet. Una mi-a arătat o vânătaie. Alta mi-a cerut numărul Andreei. O a treia mi-a mărturisit că și soțul ei o învinovățea fiindcă născuse numai fete.
Le repetam ceea ce îmi spusese doctorița atunci când eram frântă pe targă:
— Sexul copilului este determinat de tată. Dar valoarea unei femei nu o hotărăște nimeni.
Uneori încă mai visez curtea acelei case. Visez că sunt căzută la pământ și că nu mă pot ridica. Apoi mă trezesc speriată și aștept loviturile care nu mai vin. Și de fiecare dată se întâmplă același lucru. Aud respirația copiilor mei din camerele mici. O aud pe Speranța foindu-se în pătuț. Văd zorii deasupra orașului prin fereastră, blânzi și curați, de parcă lumea mi-ar fi oferit încă o șansă.
Atunci mă ridic. Pun cafeaua la fiert. Le împletesc fetelor părul. Iar când copiii mei se trezesc, le spun în fiecare dimineață același lucru, ca să nu uite niciodată:
— În casa aceasta, nimeni nu valorează mai puțin fiindcă s-a născut fată. Nimeni nu valorează mai mult fiindcă s-a născut băiat. În casa aceasta, fiecare dintre noi s-a născut ca să fie iubit.
Matei a fost ultimul care a plecat la școală în dimineața aceea. De la ușă s-a întors în fugă și m-a strâns tare în brațe.
— Mamă, spuse el.
Era un cuvânt mic. Dar mi-a dat înapoi șapte ani.
L-am îmbrățișat cu toată grija din lume, așa cum îmbrățișezi ceva pierdut care, în sfârșit, s-a întors. Și, privind lumina soarelui revărsându-se prin fereastră, am înțeles că Radu nu-mi luase viața. Doar amânase clipa în care aveam să încep cu adevărat să o trăiesc.