Doctorița întoarse pagina.
— Potrivit acestui registru, s-au născut doi copii. O fată și un băiat.
Lumea amuți. Nu-mi mai auzeam decât inima.
Un băiat.
Fiul pe care Radu mi-l ceruse ani la rând, ca și cum eu i l-aș fi refuzat.
— Unde este? am întrebat, deși răspunsul mă îngrozea. Unde este copilul meu?
Andreea trase adânc aer în piept.
— Dosarul spune că băiatul a fost declarat decedat câteva ore mai târziu. Dar sunt nereguli. Nu există certificat de deces. Nu există proces-verbal de predare a trupului. Nu există semnătura dumneavoastră.
— Pentru că dormeam, am spus tremurând. M-au sedat. Doamna Viorica a spus că era necesar. Ea a semnat tot.
Doctorița se uită la Andreea.
— Există o semnătură de autorizare. Viorica Popescu.
Mi-am așezat mâinile pe burtă, dar în clipa aceea nu protejam copilul care urma să vină. Îl căutam pe cel care îmi fusese luat.
Ușa se izbi de perete. Radu ascultase din coridor.
— Ce spuneți acolo?
Doamna Viorica stătea în spatele lui, albă la față ca cearșaful de pe pat.
— Nu-i crede, băiete. Totul este o minciună.
Radu smulse mapa din mâna doctoriței. Citi un rând, apoi încă unul, apoi un al treilea. Degetele începură să-i tremure.
— Aici scrie „sex masculin”.
Nimeni nu spuse nimic.
— Mamă, rosti el cu o voce pe care n-o mai auzisem niciodată, am avut un fiu?
Doamna Viorica își lipi buzele.
— Băiatul acela s-a născut rău.
— Ce i-ai făcut?
— L-am scăpat de o viață nenorocită! țipă ea, iar țipătul îi deveni mărturisire. Era slab. Mic. Ar fi adus numai necazuri.
— Unde este? întrebă Radu.
A început să plângă, dar lacrimile ei nu-mi trezeau milă. Erau lacrimile unui animal prins în capcană.
— Verișoara ta, Mirela, nu putea avea copii. Soțul ei voia s-o părăsească. Eu am făcut ce era mai bine pentru familie. Băiatul trăiește. Este la ea, în Brașov.
Am simțit cum ceva se rupe în mine și, în același timp, ia foc.
— Mi-ai furat fiul.
Doamna Viorica mă privi cu ură.
— Nu-l meritai. Erai săracă, slabă, mereu plângând. Și după aceea ai mai adus pe lume încă o fată. Ce-ar fi spus lumea?
Radu se prăbuși pe un scaun. Ani întregi mă lovise fiindcă nu-i dădusem un băiat, în timp ce propria lui mamă ascundea fiul pe care îl născusem. Dar nu mă mai uitam la Radu. Nu-mi păsa de uluirea lui, de vinovăția lui sau de lacrimile venite prea târziu. Durerea mea avea acum un alt nume.
— Vreau să-l văd, am spus. Vreau să-mi văd fiul.
Andreea încuviință.
— Vom depune plângere. Vorbim despre răpire, falsificare de acte și violență în familie. Dar trebuie să facem totul legal și cu grijă.
Radu se ridică.
— Vin cu voi.
L-am privit, iar pentru prima dată el a fost cel care și-a coborât ochii.
— Tu nu mergi nicăieri cu mine. Mi-ai rupt coastele. Mi-ai zdrobit anii. M-ai făcut bucăți în fața fiicelor mele.
— Elena, eu n-am știut…
— Dar m-ai lovit.
Deschise gura și nu găsi nicio apărare.
— O să-mi petrec toată viața cerându-ți iertare.
— Nu vreau viața ta, i-am răspuns. O vreau înapoi pe a mea.
În noaptea aceea mi-am dat declarația. M-a durut mai mult să vorbesc decât să respir. Am povestit fiecare lovitură de care îmi aminteam. Fiecare amenințare. Fiecare dată când doamna Viorica mă numise inutilă. Fiecare noapte în care Radu încuiase ușa și mă ținuse înăuntru. Fiecare aniversare a fetelor care se terminase în lacrimi, fiindcă ele nu erau „moștenitorul”.
Daria a venit să mă vadă a doua zi. Pășea încet, de parcă spitalul ar fi fost o biserică. Ilinca venea în urma ei, strângând la piept ursulețul de pluș primit de la o asistentă.
— Mami, spuse Daria, nu ne mai întoarcem în casa aceea?
Am îmbrățișat-o cu grijă.
— Nu, iubirea mea.
— Promiți?
Întrebarea ei m-a sfărâmat mai rău decât orice lovitură.
— Promit.
Ilinca îmi atinse burta.
— Acolo locuiește un bebeluș?
Am dat din cap.
— Da.
— Tati o să țipe și la el?
Am tras-o la piept.
— Nimeni nu va mai țipa vreodată la un copil din cauza felului în care s-a născut.
Trei zile mai târziu, cu sprijinul parchetului județean și în baza unui ordin judecătoresc, am plecat spre Brașov. Încă mergeam greu. Purtam ochelari de soare închiși la culoare, ca să ascund vânătăile, și o centură medicală care îmi susținea coastele. Andreea era lângă mine. Ne însoțeau un procuror și doi polițiști.
Casa Mirelei era mare, zugrăvită în galben, cu ghivece de mușcate la ferestre și o camionetă nouă în curte. O casă frumoasă, ridicată peste o minciună îngrozitoare.
Mirela deschise ușa. Când mă văzu, ceașca din mâna ei căzu pe gresie.
— Elena…
Nu mă întrebă ce căutam acolo. Știa.
— Unde este fiul meu?
Își duse mâinile la piept.
— Te rog, nu face asta.
— Unde este?
La capătul holului apăru un băiat. Avea șapte ani. Păr negru și ochi mari. Ochii mei. Pe obrazul stâng avea un semn mic, identic cu al Dariei. Mă privea curios.
— Mamă, cine este doamna?
Cuvântul acela m-a străpuns. Mamă. Îl rostea pentru altcineva.
Mirela începu să plângă.
— Eu l-am crescut. Îl iubesc.
— Mi l-ai luat, am spus, fără să-mi pot desprinde ochii de la el.
Băiatul făcu un pas înapoi.
— Ce se întâmplă?