La un moment dat, pe verandă rămăseseră doar el și Elena. Luna subțire arunca o lumină palidă peste masa pe care mai erau farfurii cu resturi de mâncare.
— Știi, Radu, spuse ea încet, rotind paharul între degete, uneori am impresia că n-am trăit niciodată pentru mine. Am fost mereu soție, mamă, omul care trebuie să facă ceea ce se cuvine. Mi-am consumat viața pentru ceilalți. Dar eu încă sunt vie. Încă pot să simt.
Pentru prima dată îi vorbise deschis despre singurătatea ei. Despre faptul că Victor devenise de ani buni doar un bărbat cu care împărțea aceeași casă și abia câteva cuvinte. Radu o ascultase și simțise între ei o apropiere ciudată. În noaptea aceea nu o mai văzuse doar ca pe mama soției lui. În fața sa era o femeie obosită, dezamăgită și rătăcită, la fel de pierdută ca el.
Mai târziu n-a putut spune cine făcuse primul pas. Din acea clipă îi rămăseseră în minte doar parfumul ei, în care mirosul delicat de lăcrămioare se amesteca cu o urmă amară de plante, căldura pielii și șoapta abia auzită:
— Nu va schimba nimic… Doar o dată. Ca să simt că am din nou douăzeci de ani…
Dimineața, când se trezise în camera de oaspeți, fusese cuprins de o rușine care îi apăsa trupul ca o piatră. Se simțea cel mai josnic trădător. Elena pregătea deja micul dejun, întorcea clătite în tigaie și se purta ca și cum între ei nu avusese loc nimic mai mult decât o conversație sinceră.
Hotărâseră să tacă.
Să uite.
Să scoată pentru totdeauna acea noapte din viețile lor.
Și aproape reușiseră.
Până în ziua aceea.
Până la semnul de pe gâtul copilului.
Radu își șterse fruntea udă cu palma. Asistentele treceau pe lângă el și îl priveau cu neliniște, dar el abia le observa. Gândurile îi alergau fără ordine.
„Un băiat și o fată… Gemeni… Atunci și fetița este a mea?”
Văzuse pe gâtul băiatului semnul pe care îl purtase și el toată viața. Gemenii puteau fi bivitelini, însă fuseseră concepuți în aceeași perioadă. În mintea lui nu mai rămăsese aproape nicio îndoială.
Ajunsese tatăl biologic al propriului cumnat și al propriei cumnate.
Grozăvia și absurditatea acestui adevăr erau atât de mari, încât pentru o secundă simți că ar putea începe să râdă. Dar din piept nu-i ieși decât un suspin sugrumat și dureros.
Ușa salonului se deschise încet.
Elena apăru pe coridor.
Purta un halat moale de spital. Cu o mână se sprijinea de perete, iar cu cealaltă își ținea cu grijă abdomenul. Fața îi era cenușie de oboseală, însă în ochi îi ardea o lumină neobișnuită, aproape febrilă — limpede, pătrunzătoare și înfricoșătoare.
— Radu, trebuie să vorbim. Hai acolo, spuse ea, arătând din cap spre mica încăpere pentru vizitatori de la capătul coridorului.
Intrară într-o cameră îngustă, cu două fotolii tocite, un televizor vechi și un frigider care bâzâia monoton într-un colț.
Câteva clipe, niciunul nu spuse nimic.
— Așadar… ai înțeles, nu-i așa? întrebă Elena în cele din urmă, fără să-și desprindă privirea de la el.
— Are pe gât exact același semn ca mine, doamnă Elena. Până la cel mai mic detaliu. Știți foarte bine ce înseamnă.
— Vorbește mai încet, îl opri ea tăios, ridicând palma. Acum ascultă-mă până la capăt.
Trase adânc aer în piept.
— Victor nu poate avea copii. N-a putut niciodată. În tinerețe a făcut oreion, cu niște complicații foarte grave. Am aflat adevărul înainte să ne căsătorim. Medicii l-au confirmat.
Radu rămase încremenit.
Simți din nou că podeaua îi fuge de sub picioare.
— Dar Cristina…? reuși el să întrebe.
— Cristina este fiica mea.
Radu o privi câteva secunde lungi, fără să clipească. Avea nevoie de un răspuns care fie să salveze ce mai rămăsese din mintea lui, fie să o distrugă definitiv.
— Vreți să spuneți… că este fiica dumneavoastră cu un alt bărbat? Vocea i se frânse. Victor știa?
Elena se lăsă încet în fotoliul uzat. Din cauza cusăturilor proaspete, gemu scurt de durere.
— Firește că știa. Și a acceptat. Pentru că mă iubea. Pentru că el nu-mi putea dărui un copil și nu voia să sufăr toată viața din pricina asta.
Își închise ochii pentru o clipă.
— Am găsit un donator. Anonim. Pe atunci lucrurile nu se numeau așa cum se numesc astăzi, dar esența era aceeași. Biologic, Cristina nu este fiica lui. Totuși, el a crescut-o ca pe propriul copil. Iar ea nu va afla niciodată adevărul.
Ridică încet ochii spre Radu.
— La fel cum nici acești doi copii nu vor afla vreodată adevărul despre tine.
— Așadar vă așteptați să mă prefac că nu s-a întâmplat nimic? izbucni el într-un râs amar. Să continui să trăiesc cu Cristina știind că m-am culcat cu mama ei? Că am devenit… Dumnezeule… tatăl copiilor soacrei mele? E o nebunie. Așa ceva nu poate fi adevărat… Probabil că mi-am pierdut mințile.
— Revino-ți, spuse ea apăsat. Glasul îi devenise rece și tare ca o lamă. Ascultă o femeie care s-a gândit la toate astea mult mai mult decât tine.
Tăcu o clipă, apoi continuă:
— Nimeni nu va afla nimic. Cristina nu va ști nici despre noaptea aceea, nici despre felul în care a fost concepută. Victor va trăi până la capăt cu convingerea că totul este așa cum trebuie să fie. Iar copiii aceștia vor crește crezând că eu și Victor suntem părinții lor, iar tu vei rămâne pentru ei doar ginerele familiei și fratele mai mare prin alianță.