— Sunteți un monstru, șopti Radu, făcând un pas spre ușă.
— Nu, răspunse ea liniștit.
— Sunt mamă.
— O mamă care, în sfârșit, a primit ceea ce și-a dorit toată viața. Doi copii. Și nu te voi lăsa nici pe tine, nici pe Cristina, nici pe altcineva să-mi distrugă familia.
Îl privi nemișcat câteva secunde.
— M-ai înțeles, Radu?
El se uita la femeia epuizată, cu fața palidă. Era aproape lipsită de puteri, dar în ochii ei ardea o iubire bolnăvicioasă, devoratoare, pentru cei doi nou-născuți care dormeau în camera alăturată.
Atunci înțelese ceva îngrozitor.
Elena nu avea să renunțe niciodată.
— Dar analizele? Un test ADN? întrebă el, agățându-se de ultima fărâmă de speranță.
Elena clătină foarte ușor din cap.
— Printre medici am oameni în care am încredere de ani întregi. Actele sunt deja puse la punct. Victor este trecut peste tot drept tată.
Făcu o pauză.
— Totul a fost hotărât.
Apoi îl privi drept în ochi.
— Singurul pericol care a mai rămas… ești tu.
— Conștiința ta.
— Dar ești un bărbat puternic, Radu. Vei suporta.
— Vei supraviețui și acestui lucru.
Radu alunecă încet de-a lungul peretelui și se ghemui pe podea. Își acoperi fața cu palmele, de parcă ar fi putut astfel să se ascundă de realitate. În minte îi reveni dimineața de după noaptea aceea.
Cristina se întorsese de la seminar, îl sărutase tandru pe obraz și îi spusese zâmbind:
— Sunt atât de fericită că tu și mama ați reușit, în sfârșit, să vorbiți deschis. A fost atât de frumos să vă văd împreună pe verandă.
Își aminti și de Elena, care îi turnase calmă cafea în ceașcă. Pe chipul ei nu se vedea nici urmă de rușine ori vinovăție. Ca și cum între ei nu se petrecuse absolut nimic.
Două luni mai târziu anunțase întreaga familie că era însărcinată.
Explicase totul ca pe un adevărat miracol: un tratament hormonal reușit și ajutorul unor medici extraordinari.
Atunci nimeni nu se îndoise.
— Și dacă o părăsesc pe Cristina? întrebă Radu aproape fără glas.
Elena îl cercetă în tăcere câteva clipe.
— Atunci îi voi spune că ai înșelat-o cu mama ei.
Rostise cuvintele liniștit, aproape fără emoție.
— În ochii ei vei rămâne pentru totdeauna un trădător. Mai rău, un bărbat care a profitat de o femeie mai în vârstă. Nimeni nu va crede că totul s-a petrecut cu voia amândurora.
Își înclină ușor capul.
— Înțelegi? Nimeni.
Radu ridică încet privirea.
În ochi îi tremurau lacrimi de furie, durere și neputință deplină.
— Mi-ați distrus viața.
Elena clătină calm din cap.
— Nu, Radu.
— Ți-am dăruit doi copii.
— Doar că… nu vei avea niciodată voie să-i numești ai tăi.
Apoi se ridică.
— Acum adună-te. Cristina este deja pe drum. În zece minute ajunge aici.
Se opri o clipă lângă ușă.
— Du-te și așteapt-o în fața maternității.
Aruncă o privire spre buchetul de flori.
— Și, pentru numele lui Dumnezeu… zâmbește.
Radu ieși din camera vizitatorilor fără să-și mai simtă picioarele. Coridorul era aproape gol. În aer se amestecau mirosul de clor, dezinfectantul și ceva mult mai apăsător: disperarea.
Când ajunse în dreptul salonului, se opri.
Prin geamul ușii văzu o asistentă care îndrepta cu grijă păturicile din pătuțuri.
Printre cei doi copii era și băiețelul.
Băiețelul cu semnul din naștere sub urechea stângă.
Fiul lui.
Sângele lui.
Radu își lipi vârfurile degetelor de sticla rece.
— Iartă-mă… șopti atât de încet, încât nimeni nu l-ar fi putut auzi.
În aceeași clipă, de afară se auzi claxonul unei mașini.
Cristina sosise.
Radu își șterse repede ochii, își îndreptă gulerul cămășii, luă al doilea buchet — trandafiri roșii pentru soția lui — și porni spre intrare.
Spre femeia care nu avea să afle niciodată că soțul ei devenise tatăl biologic al fratelui și al surorii ei mai mici.
Viața mergea înainte.
Crudă.
Absurdă.
Țesută din minciuni.
Și totuși, era viață.
Iar Radu trebuia să găsească o cale de a continua, purtând cu el un secret care avea să-l urmărească până la sfârșitul zilelor, un adevăr nerostit și imaginea acelui semn din naștere care, de atunci înainte, avea să se întoarcă în visele lui, noapte după noapte.