Afară s-au auzit sirene.
Mai multe mașini oficiale s-au oprit lângă intrare.
Anchetatorii au pătruns în hol cu dosare în mâini.
Ștefan a încercat să se îndrepte spre ieșirea laterală.
Leon era deja acolo.
Simona și-a acoperit gura.
Victor a început să strige că totul era o neînțelegere.
Cătălina s-a uitat în jur, căutând simpatie.
Nu a găsit-o.
Spectacolul devenise probă.
Iar publicul înțelesese.
După-amiază, Cătălina a ales o armă și mai disperată.
Copiii.
Casa tatălui meu se afla în spatele unor porți de fier, pe o stradă liniștită, mărginită de copaci bătrâni și peluze îngrijite. Steagul României de lângă verandă se mișca încet în briza caldă. Era genul de cartier în care oamenii observă mașinile străine și vocile joase purtate peste garduri.
Cătălina a venit acolo cu cei doi copii ai lui Andrei dintr-o relație anterioară.
Darius avea zece ani.
Ana avea șase.
I-a obligat să stea în fața porții, în căldură, cu pancarte de carton atârnate de gât.
„Bunicule Pavel, mătușă Elena, vă rugăm să-l iertați pe tata.”
„Salvați familia noastră.”
Am privit imaginile de pe monitorul de securitate din sufragerie, lângă tatăl meu.
Fața lui Darius era roșie și umedă de transpirație. Ana își freca ochii întruna. Cătălina se apleca lângă ei și începea să plângă zgomotos de fiecare dată când vreun vecin încetinea.
Mâna tatălui meu s-a strâns în jurul bastonului.
Încheieturile i s-au albit.
— Deschide poarta, a spus.
— Tată—
— Deschide-o.
Poarta de fier s-a dat la o parte.
Tatăl meu a ieșit încet. Era mai slab decât fusese cândva, dar spatele îi rămăsese drept. Nu s-a uitat mai întâi la Cătălina.
S-a dus direct la copii.
S-a aplecat în fața Anei și i-a scos cu blândețe cartonul care îi zgâria gâtul. Apoi și-a pus mâna pe umărul lui Darius.
Cătălina a început să se plângă și mai tare.
— Pavel, te rog! Copiii aceștia își pierd tatăl. Ai milă!
Tatăl meu a lovit o dată cu bastonul în asfalt.
Sunetul i-a făcut pe toți să tacă.
— Cătălina, a spus el, nu-ți folosi copiii ca scut pentru alegerile adulților.
Ea a deschis gura.
Tatăl meu a continuat:
— Instanța va decide ce a făcut fiul tău. Copiii sunt nevinovați. Nu sunt recuzită pentru frica ta.
Vecinii stăteau lângă peluzele lor. Unii țineau telefoanele coborâte pe lângă corp. Nimeni nu vorbea.
Cătălina s-a întors spre ei.
— Vedeți? Bogați fără inimă! Nu le pasă de familie!
Înainte ca cineva să-i răspundă, Darius s-a mișcat.
Băiatul și-a smuls pancarta de la gât și a aruncat-o pe jos.
— Eu nu mai fac asta, a spus.
Vocea îi tremura, dar nu și-a plecat privirea.
Cătălina a încremenit.
Darius a luat-o de mână pe Ana și a tras-o lângă el.
— Învățătoarea spune că atunci când oamenii fac lucruri greșite, trebuie să răspundă pentru ele. Să fii sărac nu este rușinos. Să minți este. Ne-ai spus că venim să cerem ajutor. Nu ne-ai spus că trebuie să stăm aici ca să-i faci pe oameni să-ți fie milă.
Ana a început să plângă în liniște.
Darius și-a scos și el pancarta.
— O duc pe sora mea acasă, a spus.
Apoi cei doi copii s-au îndepărtat de poartă, mici și curajoși sub soarele după-amiezii.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Cătălina nu mai avea cuvinte.
S-a prăbușit pe trotuar și și-a acoperit fața.
Nimeni nu s-a grăbit să o consoleze.
Nici măcar familia ei.
Seara, restul rudelor Ionescu au apărut într-o dubă.
Nicolae, unchiul lui Andrei, a coborât primul. Fața îi era roșie de furie. În spatele lui veneau veri, mătuși, nepoți și foști angajați care își pierduseră locurile de muncă în acea dimineață.
Nu o mai priveau pe Cătălina cu loialitate.
O priveau ca pe un creditor.
— Ce ai făcut? a urlat Nicolae. Ne-ai spus că slujbele astea sunt sigure! Ne-ai spus că Andrei controlează totul! Acum securitatea ne scoate afară, anchetatorii pun întrebări și nimeni nu ne mai răspunde la telefon!
Cătălina s-a chinuit să se ridice.
— Elena a făcut asta! a izbucnit. Este geloasă. Ne pedepsește!
O mătușă de vârstă mijlocie a râs amar.
— Termină cu minciunile. Am văzut ecranul din hol. Transferuri bancare. Contracte false. Milioane trecute prin fratele și sora ta. Noi eram decorul, în timp ce cercul vostru apropiat lua totul.
Grupul a izbucnit.
Familia care intrase cândva în casa mea ca un clan unit se întorcea acum una împotriva celeilalte, în fața porții tatălui meu.
Au zburat acuzații.
Locuri de muncă pierdute.
Reputații distruse.
Rate de chirie.
Taxe universitare.
Promisiuni pe care Cătălina le făcuse atunci când avusese nevoie de fiecare dintre ei.
Andrei stătea în spate, palid și tăcut.
Nicolae s-a apropiat de Cătălina.
— Ne-ai băgat în asta, a spus. Acum ne plătești.
Am privit din verandă cum ultimele fire ale loialității lor false se rupeau.
Apoi am coborât treptele.
Zgomotul s-a stins în clipa în care m-au văzut.
M-am oprit lângă poarta deschisă, cu mâinile împreunate în față.
— Aceasta este o proprietate privată, am spus. Am tot dreptul să închei întâlnirea. Dar, fiindcă unii dintre voi au fost folosiți și nu au participat la nimic, voi spune un singur lucru.
Nimeni nu s-a mișcat.